Scrisoare
In calatoria lui stelara, Micul Print s-a intalnit cu un rege care domnea singur pe o planeta. Poruncea stelelor sa rasara in fiecare noapte si sa se stinga in fiecare zori de zi. Cand Micul Print l-a rugat sa-i porunceasca soarelui sa apuna pentru el - fiindca atunci cand cineva este cu adevarat trist, un apus de soare ii mai alina durerea-, regele i-a cerut sa astepte.
Ea este Iza, fetita pe care am asteptat-o noua luni. Ceilalti din poze sunt Paul, dragostea mea pe care am asteptat-o noua vieti, Ilona, minunea celor noua eternitati ale mele, si doctorita de la Maternitatea Regina Maria, Cezara Bucur, careia ii voi purta recunostinta de noua ori cate noua ani de acum inainte.
In salonul bebelusilor sunt cazati 8 nou-nascuti: sapte baieti, si fetita noastra...
Deocamdata ma opresc aici cu relatarea. Noapte buna, si noua, si voua... Viata minunata, si Izei, si noua...
Cand toti ceilalti fac planuri pentru inceputul de an, eu ma ocup de randuieli pentru un inceput de viata. Cand toti cei din jur sunt gata sa inceapa sarbatorile iernii, eu imi deschid inima pentru sarbatoarea unui destin care s-a indurat, in sfarsit, sa-mi fie asa cum mi l-am dorit dintotdeauna.
In anii facultatii mele sarace, in care mi se intampla adesea sa merg la cursuri cu stomacul protestand impotriva foamei care-l locuia, aveam o singura mare fantezie culinara: mancarea chinezeasca. Intr-o zi, in care ma vazuse inmuind friptura de pui in miere si unsesem apoi branza cu dulceata, Simona, prietena mea, imi destainuise ca ea crede ca in bolurile cu chinezarii mi-as putea gasi adevarata implinire a poftei mele ciudate de dulce-acrisor.
Mi s-a intamplat de multe ori sa sufar ca nu mi-a fost dat sa fiu o femeie uimitor de frumoasa. Insa, in mod paradoxal, un sir lunguiet de mari nefericiri mi-a mai ostoit frustrarile nascute din imperfectiunea infatisarii.
Ne e foame de secretele altora. Oricat de culti, de educati, de cumpatati am fi, atunci cand perdeaua unei case prin fata careia trecem se da la o parte, pupila ne fuge, lacoma, catre interiorul interzis.
In randuielile amintirilor mele, asez tarile pe care le-am strabatut intr-o ordine dictata de frumusetea peisajului, de chipesenia barbatilor si de savoarea mancarurilor bastinase. In camara gandurilor mele, depozitez amintirile in asa fel, incat mirosul de vanilie al Frantei sa nu se amestece cu parfumul tare, de levantica, al Germaniei. Si nici sa imbacseasca aerul inalbit de miros de frisca proaspata, al Elvetiei.
Sunt friguroasa, dar imi place sa port vesminte subtiri. Sunt puternica, dar imi place sa fiu alintata. Sunt femeie, dar ma tratez, luandu-ma la tranta cu decizii barbatesti, cu businessuri complicate, cu alegeri taioase, cu datorii grave, cu credite incurcate, cu suparari viguroase.
Toata lumea se culca cu toata lumea. O fi bine, o fi rau? Parca asta nu m-ar deranja atat de rau daca, apoi, eroii permutarilor infinite n-ar incepe sa se spovedeasca in stanga si-n dreapta. Discretia, floarea de colt a nemarturisirii, a fost surghiunita dintre apucaturile de zi cu zi ale muritorilor. [...]
Din dragoste am facut nebunii la care nu m-as fi gandit niciodata. Am fugit de-acasa, am revenit, am cantat in coruri, am scris romane, am facut scandaluri, am facut copii. Si, tot in sirul trasnailor comise printre suspine indragostite, pot aseza intamplarile culinare cu glazura dulce sau cu crusta crocanta, dospite, pufoase, gustoase, amoroase…
Am recunoscut deja ca nu stiu sa gatesc. Dar am, totusi, cateva specialitati la care nu ma intrece nimeni: supa de lacrimi, terci de sperante, chisalita de inima, talmes-balmes de iubiri si salata de fructe oprite. Meniul la care jur ca ma pricep nu e grozav de divers, dar prezinta avantajul ca nu ingrasa deloc, dimpotriva. In plus, mancarurile sarate cu lacrimi pica greu la orgoliu, dar hranesc ceva de speriat imaginatia si forta artistica!
Asa scriam, asa credeam in anul 2005. Intre timp, viata a fost buna cu mine, si mi-a dat dreptul sa ma razgandesc...
Romani de care suntem mandri
