Revista presei
Cum n-am incotro, admit ca toamna se scutura si pica destule elemente, asa ca nu ma mir deloc de panseurile ramase vraiste prin revistele lunii. Ceea ce urmeaza nu e nici consternare, nici perplexitate, nici hahaiala. Am depasit stadiul cind nu-mi venea sa cred. Politica, barbatii si publicatiile glossy m-au convins ca e posibil orice. Asadar, ceea ce va spun acum e doar fructul zemos al resemnarii mele in fata zadarniciei lumii, logicii si topicii.
In conditii prielnice de caldura, lumina si umiditate, revistele stralucitoare ale primelor noastre astenii de cat p-aci primavara au reusit sa germineze din nou. Le-am regasit pe biroul meu, ca in fiecare luna, fecunde si confuze, fermecatoare si capii, colorate si rasolite, in acord cu agresivitatea aluviunilor curente.
Sa fim recunoscatori sortii care ne da si anul asta de lucru. Uite, de exemplu, desi e criza, eu n-am ramas fara paine si alti carbohidrati, inca imi asigur un trai decent din aceasta rubrica. Prostiile din presa trufasa sunt un business foarte robust. Iar pentru mine, care nu ma pricep sa-mi gestionez interesele, revistele astea sunt mana cereasca. Practic, afacerea merge de la sine.
Am trecut prin toate starile posibile, de cand ma lupt cu aceasta rubrica. La inceput, tin minte ca gogonam ochii, pesemne inca nu-mi venea sa cred. Au mai trecut cateva luni si, incet - incet, m-am obisnuit sa nu ma mai mir de nimic. A trecut si faza asta, fiindca, nu stiu exact de ce, am inceput iar sa ma mir. Presupun ca inca nu-mi revin cand vad ca nimeni nu pare sa realizeze ce ineptii crancene apar in niste reviste care, altfel, se tin bat, intr-o nemarginire de ifose.
Cred ca pana acum n-am citit revista Look fiindca - avand un format mai inghesuit, in stilul caietelor mai mult sau mai putin scolare - se pierdea sistematic in teancul de efhasemi, tabuuri, unice, bomonzi, elluri si oanuri. Dar intr-o zi in care lectura m-a prins in toane meticuloase, am descoperit ca exista aceasta cartulie colorata alunecos, injectata cu sfaturi exasperant de utile. Va marturisesc insa ca nu am citit revista rand cu rand, ca sunt si eu om...
Am bagajele deja facute, pentru cea dintai vacanta romaneasca a mea de la emigrare incoace. Am frisoane de emotie. Si recunosc, printre mii de alte doruri, ca abia astept sa ajung acasa si sa dau peste tarabele cocosate de ziare si reviste scrise in limba in care visez.
Pe masura ce treier revistele din Romania, dibuiesc din ce in ce mai putine informatii vertebrate si din ce in ce mai multe panseuri sleite pe la cotorul publicatiilor. Gaga si truismele lui revin spectaculos in presa „glossy“ si am carcei pe suflet cand vad bunatate de hartie tipografica altoita cu flecustisme pentru care nu trebuie sa fii ziarist ca sa le debitezi, e suficient sa-ti placa „Tanar si nelinistit“ si sa ai tinere de minte.
Teancul de reviste care se aduna pe biroul meu creste de la o luna la alta, degeaba incerc sa renunt definitiv la anumite titluri, in urma carora apar manifestari neplacute. Din stiva, cresc tulpini noi si tevatura nu se termina niciodata. De fapt, cu uluire si ingrijorare profunda, am constatat ca am devenit dependenta de sumarele lucioase, poate si pentru ca, dupa ce traversez atatea cataclisme, viata mea mi se pare cu mult mai frumoasa si mai simpla.
Stand aici cu baloturile de reviste glossy pe masa, m-am dat cap in cap cu concluzia ca accidentele de prin pagini sunt de doua feluri (sau haluri): cele pur gramaticale - inocente in dezmatul lor sintactico-morfologic, ortografic, ortoepic si, cu voia dumneavoastra, de punctuatie - si cele produse de substante halucinogene: pasta de pix, tonerul de la imprimanta, celuloza colii A4, zatul cafelei de pe birou, scapat din greseala pe omusor.
Sunt zile in care ma ustura dorul de tara. Si simt ca rana din pulpa nu ma lasa sa ma solidarizez onest cu romanii uscati de nostalgie din Toronto, eterni ascultatori de „Pasarica, muta-ti cuibul“ si inlacrimati consumatori de mamaliguta. Si-atunci ma fac covrig pe canapeaua mea si, pentru ca la TV e Oprah pe cateva canale, iar pe celelalte teleshopping, citesc reviste romanesti. Poate n-o sa ma credeti, dar imi dau lacrimile. Care de dor, care de nervi, care de ras, care de plans, in fine, cert este ca hormonii emotiei rup zagazurile.
Stau aici in Canada si citesc lunarele romanesti. Si mi se face dor, si mi se face ras, si mi se face nostalgie si mi se face plans…
Stau aici cocotata in Canada si - de groaza ca uit limba si literatura romana si ajung sa scriu ca unii jurnalisti ai timpurilor noastre - cumpar antidotul. Adica opera lor. V-am spus, am descoperit un loc in Toronto unde cineva aduce presa cat de cat romaneasca. La sectiunea „romaneasca“, am pe masa un teanc mic. La sectiunea „cat de cat“, am in brate un teanc mare. Am turtit marcarele din casa sleind cu ele pagini intregi, crucindu-ma dramatic in acest exil plin de surprize-surprize de prin presa, nevenindu-mi sa cred ca, desi s-au intamplat atatea lucruri proaste de cand am plecat din Romania, sunt atatea lucruri bune care nu s-au intamplat.
Lucrurile mici
