Simona Catrina - 1001 nopti de preludiu

COMENTARII:

• 1. adulter pe 06 Septembrie 2011 20:30

  Stimata doamna Simona Catrina,
  Incep prin a va marturisi respectul si admiratia pe care o am fata de talentul,inteligenta de care dati dovada si mai ales pasiunea cu care reusiti sa distrugeti toate semnificatiile cuvantului barbat.Va citesc cu placere mai ales articolele de acest gen pentru ca sunt exemple de "asa nu" pentru umila noastra specie.
  Cat priveste articolul "1001 nopti de preludiu", nu vreau sa-l comentez sau sa-l critic, sincer nu am pretentia de a ma ridica la acest nivel, dar vreau sa va precizez cateva lucruri:
  -barbatii cred in ceea ce vad,iar femeile in ceea ce aud,asadar la un moment dat, barbatii incep sa minta iar femeile sa se machieze.Banuiesc ca de aici pofta femeilor de a cheltui inutil pe cosmetice si cu atat mai mult dezinteresul barbatilor fata de aceasta,avand in vedere ca noua ne place naturaletea femeii iubite( pentru ca iubirea ascunde orice defect) si nu ne intereseaza decat ejacularea finala(de preferat simultana) la celelalte femei,pentru ca asta asteapta si ele.
  -al doilea punct de vedere este legat de sensibilitatea de elefant pianist pe care o gasiti(si cu atata siguranta!) la specia noastra.Trec peste cliseele clasice din literatura si arta,stim cu toti preponderenta acolo,si atrag atentia asupra unor amanunte tehnice:
  1. barbatii sunt cei care fac declaratiile de dragoste,iar femeile cele care asteapta cu gura cascata vorbe cat mai frumoase si nemaiauzite,pentru care el a transpirat multe nopti si litri de alcool, la care ea arunca scurt:"Mda,si eu..."
  2. barbatii sunt cei care trebuie sa inteleaga,cu multa suferinta,6 zile pauza de...6 zile ma doare capul ,6 zile mi-e somn,6 zile "am o zi grea maine", 6 zile de" azi nu am chef,vrei maine" si in general,luna la voi nici cu 36 de zile nu ar fi suficient.Asta creeaza complexul de impotenta psihica(nu mai sunt bun,nu-i mai place etc)sau adulterul(daca ea nu,lu' asta vad ca-i place) care ambele duc spre despartire.Iata de ce noi vrem atat de des,consideram asta exprimarea si consolidarea sentimentelor, si, in general,tintim intai spre placerea voastra intai( iata de ce facem eforturi antiejaculare) pentru ca stim ca la noi e oricum asigurat.Lipsa de tandrete vine doar atunci cand ati lasat voi sa treaca multe luni cu peste 36 de zile cu "NU"
  As dori sa mai continui pe aceasta tema,dar altul este articolul care m-a impresionat si pentru care va cer,stimata doamna, dreptul la replica pe care nu il oferiti partii atacate la nici unul din articole.Este vorba despre felul in care ati abordat problema adulterului....
  Sunt de acord cu Dvs. in absolut tot, adulterul este o tradare infecta care nu trebuie crutata, dar va adresez o intrebare foarte sincera la care sper sa imi raspundeti,fiind de natura personala, si astfel sa imi dati o mana de ajutor.
  Ce facem daca chiar se intampla?Si ma refer initial la partea sentimentala, cand deodata simti fluturi in stomac privind o alta persoana?Aceasta este deja tradarea infecta,ce urmeaza dupa nu este decat un act fizic care completeaza.Sa detaliez: casnicia trece prin momente dificile, tuturor ni se intampla, si incercam impreuna sa le depasim,si atatea eforturi depunem,ca uitam sa mai avem grija unul de altul.Pierdem din vedere scopul tot cautand mijloacele......si atunci unul din ei,sa zicem de dragul Dvs, sa fie barbatul......gaseste din intamplare un confesor, sa zicem o prietena comuna.Care initial incearca sa-l inteleaga si sa-l ajute in eforturi...si discutiile devin zilnice, sfaturile dezinteresate devin incet-incet, confesiuni proprii despre viata ei unde sa regasesc mare parte din problemele lui.Urmeaza apoi o perioada de acalmie, in care cei doi incearca sa-si faca,fara sa-si spuna,un inventar al sentimentelor, dar nevoia de a comunica este mai mare si reincep confesiunile si ulterior, toate eforturile barbatului de a-si salva vechile sentimente se transforma in nevoia de a o vedea si a discuta cu cealalta despre orice,nevoie care gaseste un ecou perfect in cealalta parte.Teama de a-si distruge familia devine mai puternica cu cat barbatul incepe sa constientizeze un lucru:” nu gasesc solutii cu consoarta pentru ca nu o mai iubesc,dar daca nu mai iubesc,de ce ma simt asa de agitat,de nervos si de disperat sa o vad pe cealalta? Poate ca oare o....iubesc?Nu,nu se poate......Ba se poate,am nevoie de ea ca de aer....”De cealalta parte,aceeasi situatie....pana cand aceasta mica mamaliguta explodeaza in recunoasterea reciproca:”Noi chiar ne iubim, ce dracu ne facem ,ca amandoi suntem casatoriti?”.....Si apoi urmeaza ceva de genul idilei lui Mihail Sebastian,amestecat cu „Romanul adolescentului miop” , condimentat cu furturi vinovate de saruturi si mangaieri,lungi conversatii siropoase ,dorintele fizice etc,cunoasteti reteta .......Dar in fiecare noapte,cand dormi fix langa cine nu mai are decat valoarea morala de consoarta prinsa intr-o rutina, vine tare din spate sentimentul de vina( „imi distrug familia si copilul daca transpira fie si o privire vinovata”) care duce la un singur gand:
  „Ce este de facut? Sa ma omor inainte de a se afla adulterul , sa traiesc cu rusinea si disperarea sau sa turbez in fiecare zi sfasiat intre dorinta si neputinat?Ca asa oricum nu pot trai cu teama zilei in care se afla si dorinta zilnica de a fi cu cealalta?”Aici imi permit sa citez versurile unui prieten:”Stiu,am pene de inger pe buze/Insa gandurile nu imi sunt deloc obtuze..”
  Aici problema nu mai este de genul sexului, ci de a afla solutia problemei....Clare sunt sentimentele, imposibilitatea lor ca si incapacitatea de a le respinge....Jung a rezolvat admirabil aceasta problema cu conceptele „femeia-sotie cu care vreau sa imbatranesc si femeia-amanta care ma inspira”,dar noi ,ceilalti, ce putem face?Dvs ce ati alege daca v-ati contamina cu asa ceva?
  

• 2. Leticia pe 11 Mai 2011 16:11

  esti bestiala, te pup, simona desteapta!

• 3. klaudina pe 18 Martie 2011 15:22

  articolele tale sunt minunate.cel putin asta a fost la fel de tare ca si un orgasm!esti bestiala!!!!!!!!!!!!!!
  

• 4. nicksson pe 08 Ianuarie 2011 22:54

  Citesc de mult revista şi site-ul Tango. Mi se par excepţionale şi de admirat. Talentul cu care sunt scrise articolele este de netăgăduit. Nu ştiu ce ecouri au ele în inima cititorilor, şi nici nu sunt în măsură să le pot aprecia. Mă surprinde însă lipsa comentariilor, ori dacă sunt, atunci îmi par sărace şi fără substanţă. Poate fi de vină firea contemplativă, ca să nu zic pasivă, a cititorului român, ori pur şi simplu articolele sunt exhaustive şi nu mai permit adăugiri. La varianta că nu ar mai fi cine să le comenteze nici nu vreau să mă gândesc! Mi-am luat deci inima în dinţi şi condeiul meu bont în mână, să scriu eu câteva rânduri. Nu doresc să critic şi nici să pun la îndoială talentul sau benignitatea cuiva. Nu doresc să „mă bat” în vorbe cu nimeni. Sunt doar unul dintre cititorii anonimi pentru care cred că scrie orice publicaţie. Faţă de redactorii revistei Tango, care înşiră pe aţa timpului mărgăritarele din poveste, eu doar însăilez biete cuvinte. Voi apela deci abundent la comparaţii, cu gândul că vor vorbi în locul meu şi vor spune ceea ce eu nu sunt în stare. Să vedem dar ce gânduri nu-mi dau pace după ce am citit câteva dintre articolele grupate în secţiunea „Sex în (per)versiune clasică”, semnate de Simona...
  Oricât s-ar uita în jur, omul se vede în centrul universului. Lumea se învârte în jurul omului, după cum acesta întoarce capul. Din acest motiv, el simte că este ţelul universului. Opiniile şi sentimentele sale înnobilează universul, greşelile nu sunt greşeli adevărate, sau dacă da, atunci au rostul de a fi iertate. Ascuns în spatele ochilor, îi este greu să se vadă pe sine. Iar dacă s-ar vedea, ar încerca, cred eu, să se judece după aceleaşi şabloane cu care îi judecă pe alţii. Dar fiindcă nu se poate vedea decât „pe bucăţi” sau indirect, în oglindă, şi fiindcă este în mod atât de evident scopul suprem al universului, se va judeca tot „pe bucăţi” şi fie cu îngăduinţă, fie emiţând păreri cu puteri de prejudecăţi.
  De milenii, iubirea preocupă oamenii. S-au scris despre ea fluvii de cărţi, munţi de poeme şi tratate, din care nu ţi-e de-ajuns o viaţă să înveţi ce e iubirea. Degeaba! Fiecare om trebuie să o descopere singur, cu preţul propriilor greşeli sau nefericiri. Descoperind-o, unii oameni vor sta năuci în faţa revelaţiei dualităţii iubirii, a luptei şi legăturii de interdependenţă dintre latura fizică-biologică şi cea virtuală, intelectuală (hai să-i zicem: latura sufletească), simţind-o fie josnică, fie sublimă. Acestea fiind spuse, văzând eu cum articolele Simonei disecă iubirea ca pe o broască în laboratorul de anatomie, căutând printre umori, tendoane, tampoane şi oase goale locul unde se ascunde sufletul care o mişcă, mi-a venit în gând o pildă.
  Cu mulţi ani în urmă aveam în curte o hazna. A venit vremea canalizării, am astupat haznaua cu pământ şi am plantat în vârf un copăcel. Acum copăcelul a devenit cel mai falnic şi mai stufos copac de pe toată strada. În coroana sa ciripesc vara păsărele, pe un vârf de ram mai acătării am văzut şi un cuib din paie. Vara trecută un puişor a căzut din cuib şi l-am păzit de pisica vecinilor aproape o jumătate de zi, până s-a decis să încerce iar să-şi urmeze mama, care-l încuraja ţopăind în jur, zburând gureşă încolo şi înapoi la el. Când deschid fereastra, umbra copacului ţine la distanţă arşiţa soarelui, foşnetul frunzelor sale îmi aduce mereu aminte de pădurea lângă care am copilărit. Mi-e drag şi dacă l-aş tăia ar fi cumplit de rău. Dacă dragostea ar fi copacul meu, ar trebui să-l tai numai fiindcă ştiu că în capilarele sale curg umori necurate din hazna? Ascultându-i foşnetul de frunze, ar trebui să fiu nefericit ştiind de unde-şi trage seva?
  Dragostea, ca şi copacul meu, are două „niveluri”. Cel mai de sus (coroana) este intelectual, nobil şi romantic, plin de farmec, poezie şi încântare. Privind la rădăcini (nivelul biologic), acest nivel nobil se va scârbi şi va întoarce capul cu dezgust, spunându-şi cam ce spune Simona pe aici…
  Mi-aduc aminte că la 10-11 ani m-am îndrăgostit de o fată. Bine, hai să-i zicem fetiţă. Am iubit-o câţiva ani de zile, fără ca ea să ştie (adică fără să-i fi spus vreodată). Într-o bună zi m-am gândit că ar fi tare bine dacă m-ar iubi şi ea. Am întrebat deci un băiat mai mare, cum vine treaba asta cu iubirea dintre un băiat şi-o fată. Când mi-a explicat altceva decât gândeam eu, nu l-am crezut, apoi am umblat năuc săptămâni în şir. Era de necrezut ca iubirea să presupună pe dânsa-ntrânsa, umori, secreţii, tampoane şi câte le mai ştim şi le înşiră şi Simona. Dualitatea asta nenorocită m-a revoltat atunci şi mai apoi, încă mult timp, până când am înţeles că pentru oameni cele două aspecte nu pot fi separate, şi nici nu e bine, că aşa a voit Cel care ne-a proiectat oameni, şi gata. Ca şi moartea: o accepţi sau nu, şi oricât de paradoxal ar părea la prima vedere, moartea face parte din viaţa noastră. Vorba ceea: asta e, asta mâncăm!
  Cum anume se vede copacul meu vara foşnitor, dragostea sau sărmana broscuţă vie şi speriată din laboratorul de anatomie, depinde de privitor. Dar privitorul care vede numai haznaua de sub copacul care iarna-i negru, secreţiile urât mirositoare ale împreunării şi râia de pe pielea broaştei cu ochi holbaţi, nu vede decât jumătatea goală a sticlei. Sau vede totul şi în mod voit nu expune şi partea plină a sticlei, întristându-ne să-i fim asemeni în gândire…
  Mulţumesc pentru posibilitatea de a spune cele ce am spus!
  

• 5. maxidanny pe 23 Decembrie 2010 13:16

  Mai mult adevar nu puteai spune.
  Cel putin faza cu parfumul :))) asa e.

COMENTEAZA: