Lasand prada pernei mele ale tale buze dulci

femei (pe ea si inca doua) si le-ar fi acoperit fetele cu perne, el nu si-ar fi putut distinge concubina, cu care, tehnic, facuse sex de vreo 950 de ori.

„E vina mea!“ a acceptat si ea, la batranete, ceea ce noi stiam de mult. Ne pregateam sa ne mulgem laringele de cate-un discurs aditional si plin de talcuri pisaloage, care s-o pazeasca de rele in viitor (si care sa-i dovedeasca, pe cat posibil eufemistic, ce tampita a fost), dar pe urma au inceput sa ne usture propriile ganduri. Toate facuseram si prostii din gama asta, la viata noastra, toate patiseram cate una lata, in munca noastra sexuala. Si in loc sa fugim de-acolo mancand pamantul, imbracandu-ne pe scara blocului si alergand dupa lift cu un pantof in picior si unul in mana, ne-am culcusit supuse langa autorul lacrimilor noastre secrete si am adormit ca niste bune candidate la maritis.

Iar lunile (daca nu anii) au trecut prin noi ca prin conducte goale, ne-au corodat sufletul si ne-au mazgalit planurile de evadare. Pe urma, am tot ramas acolo, de groaza singuratatii, de gura celor care croncanesc imbecil ca un confort matrimonial e mai important ca pupaceala, de spaima ca altul mai bun nu gasim – si ca oricum, daca gasim, nu ne vrea. Fara sa admitem ca nici concubinul curent nu ne voia, de fapt, ci doar se prefacea un pic mai bine decat altii. 
     
Nu spun ca nu sunt si destule femei care au invatat carte si pe care viata le-a rasplatit cu cate-un sarutacios devotat, dar sunt nedrept de multe femei care se straduiesc sa nu ofteze prea elocvent dupa cate-un act sexual arctic, cu barbatii de care sunt indragostite. Fiindca toti au grija sa ne intrebe daca nu cumva mimam orgasmul, dar nimeni nu ne intreaba daca nu cumva mimam fericirea.

• Tweet