Prioritate pe partea inimii- Alice Nastase Buciuta

Nu atunci cand am ajuns, ci in clipa plecarii noastre din Irlanda, m-a lovit fulgerul unui inteles pe care-l purtam cu mine fara sa-l deslusesc. Abia cand m-am intors la masina noastra trista si gri, parcata cuminte la Holyhead, atunci cand am iesit de pe puntea feribotului care ma ducea departe de tara abia intalnita, cu Marea Irlandei cantand a dragoste si a moarte de jur imprejur, am priceput, o data pentru totdeauna, ca nu-i alegem noi pe cei pe care-i iubim. Ci dragostea pogoara din cer, ca o minune. Si e pacat sa-ncercam sa-i descalcim firele genezei cand noua ne-a fost dat, simplu, pur si simplu, numai s-o traim.

Tara cu femei ca algele
M-am indragostit mereu cam fara noima. Am trait iubiri intr-o rana, povesti care pareau tuturor fara niciun viitor. Asa cum Maitreyi iubea un copac si se lasa imbratisata doar in vis de ramurile lui, tot asa, am traversat etape stranii in care mi-am daruit inima lunii de pe cer, liliacului batut din fundul curtii bunicilor mei sau unui caine husky care m-a sagetat pana-n moalele inimii cu privirea lui albastra si ferma. Pe fetita mea am iubit-o cu dragoste de moarte, dureroasa, nebuna, din clipa in care mi-a fost pentru prima data ingaduita privirii. Asa cum mi s-a intamplat apoi cu fiul meu si, de cateva ori in viata, cu barbatul langa care am trait.

N-am vrut, dar asa mi-a fost dat: m-am indragostit de Marea Irlandei. Splendoarea ei rece si nesfarsita m-a obligat sa ma las revendicata de insula mandra de peste mari si tari, ca si cum aici mi-as fi trait eternitatea de dinaintea acestei vieti trecatoare. Am mers pe strazile ei indesate in piatra cu gandul ciudat ca aici mi-e caminul. „Ce mult seamana cu tara noastra“, i-am soptit, uluita, barbatului meu, in timp ce-i aratam cu mana albita de frig contururi de case si reliefuri pe care nu le vazusem niciodata. „Ce bine seamana cu mama mea!“, am gandit, privind cu ochi umezi femeile cu obraz instelat de pistrui, cu par incretit de vanturi, femei ca algele, femei ca valurile. „Cat de adanc sunt legata de oamenii de aici!“, am simtit ca pe o durere, in timp ce priveam, pe o scena aruncata intr-o piata, dansul lor viscolit, in care doar picioarele isi cauta zborul, in timp ce bratele, care nu fac niciodata spectacol din tandrete, raman incremenite pe langa corp. Linii drepte ale unei demnitati trasate in gene.

Murmurand nume de copii si poezii
Am plecat din Irlanda cum as pleca de acasa. Am plecat din Irlanda asa cum te smulgi de langa o mare iubire. Fara sa suferi, purtand fericirea intamplarii in suflet. Abia m-am urcat in masina si aleseseram deja numele pruncilor nostri - care nu s-au nascut niciodata. Nume cu glas irlandez, nume adanci, nume fosnite, nume splendide. Atha, pentru fetita noastra. Aran, pentru baiatul pe care-l vom avea. Annamoe si Annamoon, pentru doritele gemene…

Pe partea stanga a drumului de intoarcere, pe partea inimii, Marea Irlandei ne-a mai condus o vreme. Si abia cand ne-am departat de ea, cand nu i-am mai respirat vuietul prin geamul deschis al masinii, el mi-a destainuit taina pe care o pastrase in minte pana atunci. Ca nu e pentru prima data cand cineva din viata lui se indragosteste de Marea Irlandei. Cand o faptura pe care-o iubeste da glas unor ganduri care asteapta, dintotdeauna, plutind in Irlanda eterica, sa fie intelese.

„Irlanda mi-a incendiat memoria. Ea mi se pare / cea mai apropiata tara de propria-mi tara, / nu ma mai pot spala de amintirea Irlandei, / ma bucur ca am cunoscut-o, / fie si tarziu, / dupa atatea terne stiri externe, care-o priveau, / stiri pe care nu le-am inteles, / Irlanda, Maramures al Europei, / îti dedic imediat aceasta poveste / cu vikingi si zadarnicie.“ Mi-a recitat din versurile lui Adrian Paunescu, scrise cu 13 ani inainte ca noi sa banuim miracolul. ...
citeste mai departe

• Tweet