Numai de data asta

Nu cred in iubiri pe care sa le poti tainui indelung. Nu cred ca, atunci cand iubesti profund, devastator, iti poti tine ravasirea departe de ochii lumii si ma-ndoiesc si ca poti sa-ti fereci prea mult, in adancuri meschine de trup, zambetul nebun si zbaterea enorma de aripi a sufletului care vrea sa pluteasca.

Dar stiu ca exista conventii tandre, norme miloase, care ne obliga sa ne plecam privirea care s-a-mpiedicat, indiscret, de vreun semn de iubire ascunsa. Sa mergem mai departe, ca si cum n-am fi vazut nimic, ca si cum n-am fi inteles, intr-o singura batere de gene, ca am dezvelit, din greseala, marea taina a unor suflete care s-au gasit pe ascuns. Stim cu totii, mereu, cine se iubeste cu cine. Stim toate povestile de taina ale scriitorilor, actorilor, cineastilor, sportivilor, regizorilor, inginerilor, politicienilor care, casatoriti fiind, s-au dragostit mult si pe furis cu alte femei decat cele care le purtau numele. Stim dureros de clar istoriile triste si frumoase ale amantlacurilor perene. Aproape ca le cunoastem detaliile la fel de bine ca si nevestele ori sotii inselati care, insa, de-o viata, se poarta ca si cum n-ar avea nicio unda de gand, nicio razvratire geloasa care sa le tulbure linistea.

Pentru ca exista, uneori ridicata la rang de ordonanta zeieasca, si puterea crunta de a ne minti chiar pe noi insine. De-a ne spune, cu sufletele contorsionate de singuratate, ca iubim, chiar si cand nu mai simtim niciun rest de fior. Si ca n-am iubit, n-am iubit niciodata, chiar in clipa in care inima noastra se pravaleste in hau de durere si dor, de iubire amara si fara sfarsit. Ne prefacem ca nu pricepem decaderea povestii noastre de dragoste, ca nu vedem ca fiinta pe care-o iubim s-a indragostit  de altcineva si viseaza, noapte de noapte, vise din care noi ne-am luat talpasita de mult. Si de tot. Ne obligam sa credem ca daca numai visul lui a luat-o razna, iar trupul i-l tinem sub control, viata sub papuc, buzunarele sub perchezitie si telefonul sub urmarire, inca nu-i totul pierdut. Ne pacalim cu disperarea instinctiva a celui care, in fata dezastrului, isi spune ca nu-i adevarat. Cu uimirea abrupta si caraghioasa a celui care incremeneste inaintea girafei si zice, cu palma la gura: asa ceva nu exista.

Dar exista, - ce trist! –, exista si minciuna ca semn de putere. Prea multi pamanteni dispun de forta barbara de a-i sili pe cei din jur sa se prefaca pe de-a-ntregul convinsi de neadevarurile lor. Te privesc adanc in ochi in timp ce te mint, iar tu te simti strivit de perete, cu bratul rasucit la spate. Nu-i poti contrazice, pentru ca ti-ar cere dovezi, despre care stiti, amandoi, ca nu pot fi gasite cu una, cu doua, cu trei. Si, pe deasupra, oricum, tu ai intrebat cum stau lucrurile, desi stiai dinainte ca vei primi un raspuns mincinos, si ca adevarul, pe care-l pricepi pana-n maduva gandurilor, nu-i un raspuns pe care sa-l poti indura.

Mi-a luat mult si nu mi-a fost lesne deloc sa ma dezvat sa intreb in nestire. “Ma iubesti?”, interogam in stanga si-n dreapta, desi raspunsurile mi se ordonasera in suflet cu mult inainte sa-mi incep hartuirea. “Dar de ce nu ma mai iubesti? Mi-ai promis!” protestam ridicol, absurd, inutil, cersind o minciuna, umilindu-ma pentru un neadevar care mi-ar mai fi tinut de foame inca cel mult o zi. “Nu-i asa ca n-o sa ne despartim niciodata?”, sopteam, atarnata de grumazul unei fiinte care balanganea afirmativ din cap, in semn de lehamite.

Si am avut nevoie de cumplit de mult curaj sa renunt sa intreb cu glas tare. Am toate raspunsurile in inima mea, care bate fericita sau trista. Nicio vorba azvarlita-ntr-o doara de altcineva nu-mi poate rasturna sau aduce linistea sufletului. Stiu cine ma iubeste. Stiu si pe ...
citeste mai departe

• Tweet