Dragoste, racoare si nervi

Exista in viata mea un refugiu in care sunt, intotdeauna, aparata de tristete: preajma copiilor mei. De cate ori mi s-au intamplat lucruri ciudate, care mi-au otravit ziua, m-am repezit sa-i vad, macar o clipa, ca sa-mi aduc aminte ca am cele mai temeinice motive din lume sa ma simt norocoasa. Cand m-au podidit necazuri vertiginoase ale inimii sau ale randuielilor insemnate ale vietii, am avut grija sa pun la cale mici vacante furate, in care sa fim doar noi trei si sa ne reamintim unii altora toate nuantele bucuriei.

   Meniul unei conspiratii fericite

   Stiu ca nu sunt o mama daruita cu aptitudini pedagogice. Ii cam las sa chiuleasca de la gradinita si pe Ilona si pe Victor, nu am leac impotriva culcatului tarziu, ba chiar, cateodata, sunt in stare sa le ingadui sa sara peste dusul de seara, fiindca intr-un demers de maxima onestitate imi amintesc ca si mie mi-e cateodata lene sa ma spal inainte de somn, daca am avut o zi nesuferita. Dar ma salveaza de la remuscari serioase faptul ca ei sunt, oricum, fapturi delicate si cuminti, copii buni, care, oricat de nestiutori in ale autoritatii ar fi, isi vor pastra nobletea si curatenia fiintei.
   Am ajuns la un restaurantul din strada Mantuleasa, intr-o zi in care, uluita de raceala unui e-mail pe care-l asteptam de saptamani, m-am repezit la gradinita copiilor mei si, pretextand niste neasteptate schimbari de program pentru dupa-amiaza aceea, mi-am luat puii si le-am propus sa mergem sa mancam ceva bun impreuna. Era prea cald pentru parcuri, iar eu aveam prea putina energie ca sa aleg un loc de joaca in care sa am nevoie de toata vigilenta ca sa urmaresc traseele alambicate si, in ochii mei, periculoase, ale copiilor. Restaurantul cu nume angelic ne imbia cu o gradina racoroasa, acoperita de pomi si copertine umbroase. Meniul afisa si el feluri rafinate de mancare, asa ca totul parea sa faca parte dintr-o conspiratie fericita, menita sa-mi alunge deznadejdile si dezamagirea. Si gandurile intristate.
   Intalnisem, cu cateva luni in urma, un barbat care, de la primele schimburi de cuvinte, mi se aratase a fi cel mai potrivit partener din cati intalnisem vreodata. Fiecare schimb de cuvinte ne facea sa descoperim cat de potriviti suntem unul pentru celalalt. Fiecare intalnire, la capatul careia fuseseram nevoiti sa ne smulgem unul din bratele celuilalt, ne indemnase sa credem ca nu vor exista piedici care sa se aseze in calea iubirii noastre pentru toata viata. “In sfarsit!”, rasuflasem eu, usurata, cu numele lui in gand si rugaciuni de multumire in suflet. “E pentru totdeauna”, imi fagaduiesem, uluita de atata noroc neasteptat.

  O mare iubire, fara viitor

    Venise, insa, destul de curand, o zi in care el nu si-a mai facut timp pentru intalnirea noastra. Se ivise ceva complicat in programul de la serviciu. Apoi venise o amanare – la care eu nu m-as fi gandit vreodata - pentru ca era o zi prea calduroasa ca sa ne facem plimbarea planificata cu o zi inainte. Si dupa aceea el simtise nevoia sa facem o pauza de cateva zile, ca sa se gandeasca mai bine. Sa fie sigur ca nu ne-am grabit. Sa inteleaga daca n-ar fi mai bine sa franam putin, fiindca viteza cu care a evoluat relatia noastra e cu adevarat ametitoare…
   “Ne dati si noua meniuri?”, am intrebat dupa cateva minute bune in care nu primiseram niciun fel de atentie din partea chelnerului care bantuia grabit inauntrul si-n afara cladirii. “Imediat, doamna!”, mi-a raspuns o voce incruntata si, dupa inca vreo cateva minute, am primit un singur meniu. “Aduceti-ne pentru fiecare, va rog!”, am spus, fiindca, de cand erau foarte mici, copiii mei si-au revendicat dreptul de-a fi tratati ca niste clienti adevarati in restaurante. Chiar daca nu stiau, inca, sa citeasca… Chelnerul a pufnit si ne-a mai lasat sa asteptam o tura.
   Barbatul pe care-l asteptasem sa se intoarca la mine cu raspunsuri limpezi pentru viata noastra revenise, in ziua aceea, cu o singura intrebare, care ma lovise in moalele sufletului: “Vrei sa fii sora mea?”.
  Am comandat ...
citeste mai departe

• Tweet