Cine pleaca la urma

Uneori alegem prea repede despartirea. Dam de mocheta cu telecomanda si divortam. Ii dam sefului tampit sau despot cu cana in cap si ne luam campii. Ar fi trebuit sa rabdam mai mult? Sa ne sacrificam cu mai mult sarg pe altarul carierei suitoare sau pe cel al sandramalei matrimoniale? Sau poate am suportat deja prea mult?

 Cu ce cantar destept sa masori cantitatea de toleranta necesara si s-o compari apoi, matematic, eficient, cu revolta care te tine in viata? Separarea ne lasa rani pe suflet. Finalurile nefericite, indiferent daca noi le-am decis sau doar le-am indurat, inseamna esecuri. Ecranizarile recente ale marilor povesti cu final trist isi ingaduie rasturnari uimitoare de scenarii. Sateanca saraca din “Numele trandafirului” nu se perpeleste pe rug decat in paginile lui Eco. In film e salvata, in ultima clipa, printr-un miracol. Esmeralda preaiubita de cocosatul de la Notre Dame nu mai moare in coada filmului, asa cum se intampla intre copertele cartii lui Hugo. In loc sa ma las cuprinsa de revolta literara, ma bucur copilareste ca am economisit o mare de lacrimi. Cu putin noroc, intr-o buna zi Romeo va ajunge la Julieta inainte ca ea sa-si galgaie otrava, iar Othello va demasca la timp tertipul dusmanos. Si poate ca, incet-incet, vom deprinde noi insene talentul de a ne stivui amintirile abia dupa ce le-am retusat. In filmele memoriei proprii, iubitii dintai ne vor adora la infinit, amantii vor divorta pentru noi inainte sa-i prinda nevestele cu dragostea-n sac, prietenele cele mai bune nu ne vor sufla niciodata barbatii, iar copiii nu vor pleca niciodata la casele lor, lasandu-ne cu sufletul pustiit de iubire nemaiimpartasita. O grindina de adio ne-a ciuruit inima si, din prostie sau din mandrie, n-am deschis umbrela la timp.

• Tweet