(Articol preluat din Revista Tango nr. 1 - mai 2005)
In cinci minute, imi umplusem portbagajul si imi golisem contul, dar eram multumita ca, daca hrana normala nu prea cumparasem, de-asta spirituala aveam un teanc. La scurt si cuprinzator timp, aveam sa constat ca achizitia mea de presa lucioasa nu numai ca nu-mi procura furnici de placere mentala, dar ma si contraria galopant, ca o ciocolata cu aspartam in loc de zahar. Cat m-am uitat la poze, a fost nostim, mi-am masat retina cu amintiri de-acasa: fite, snobisme, inzorzonare indesata pana-n amigdala cititorului, craci perfecti, buze labartate fara de griji, cosmeticale obscen de bune. Dar cand am trecut la texte, ochii mi s-au dezgogonat a deceptie. Societatea de-acasa pastreaza ceva ranced, de idei stocate in containere proaste. Poate ca de-aici, de la capatul hartii, eu vad lucrurile mai posac, dar ca sa ma si sa va conving ca nu snopesc campii, am sa va povestesc ce-am gasit.
Fir-ar firea sa fie…
Unica are o pledoarie unica. Vrea sa ne convinga mamos ca se cuvine sa acceptam nervii barbatului ca pe o crampa data de natura, ca pe o menstruatie, un herpes la bot sau o iritatie la buric, adica niste lucruri pe care nici nu le poti preveni, nici nu le poti combate, trebuie doar sa astepti sa treaca si gata, viata ta topaie mai departe. De la „promiti ca nu mai pui la suflet“ si pana la „asta-i legea firii“, revista preda niste reguli pe care nici ginecologul nu le mai recita. Pe vremuri, iti mai racneau sa strangi din dinti, sa impingi si sa scoti copilul pe unde e de scos, ca „asta-i legea firii“. Dar azi, cand te vede incretindu-te de contractii, iti mai face o epidurala, iti mai spune ca barbatii sunt dobitoci, orice, numai sa te intarate sa nasti mai cu pofta. Unica naste, insa, tot dupa metoda moasei comunale, cu durerile inabusite in acelasi cearsaf, acasa, unde emanciparea sentimentala a fost sufocata cu perna.
To be or not to see
Chiar mi-era dor de-o parafraza debila dupa Shakespeare si dorinta mi-a fost indestulata. Intr-o revista pe care eu n-am apucat-o cat mai eram in tara, The One, - Lucian Mandruta publica o rumba eseistica despre… mmm… impresarii, artistii si producatorii muzicali din ziua de azi. „Popular sau nu? - asta e intrebarea, cum ar zice domnul acela cu craniul in mana, de-a scris Shakespeare despre el. Hai ca-l stiti, nu trebuie sa mergi la teatru pentru asta…“
Nu mai spun ca in prima propozitie mi-a vorbit cu dumneavoastra si-n a doua cu tu. Sau asa cred, judecand dupa forma predicatelor. Dar de la un tip care se leagana flegmatic in hamacul mistocarelii, asteptam exemple mai putin decolorate. Ca si Adrian Mutu stie ce-a zis Hamlet in „Hamlet“ - si sunt gata sa pariez ca si Jojo. Ca atare, gaselnita e prafuita, naftalinoasa, ca un rebus pentru incepatori.
Il parle d'amour comme il parle des voitures…
N-am fost prea socata ca revista FHM triaza femeile ca pe sticlele reciclabile, dupa aceleasi principii de forma (mai ales de forma…), culoare, textura si butucanosenie. Un oarecare (era sa zic domn) Andrei Dimulescu se tolaneste pe cateva pagini de revista cu un articol („Cat costa o femeie?“) pe care il crede genial, se vede asta dupa stilul miezos, plin ochi de dansul. El descrie pe larg, asa cum n-a facut-o niciodata la scoala, la compunerile pe care i le dadea tovarasa, tipurile de femei pe care trebuie sa le intretii ...
citeste mai departe
COMENTEAZA: