Proba de stat pe loc in familie

Multi se ingramadesc la probele de viteza printre prejudecati mai vechi sau mai noi, sarituri peste lamentarile natiei si tras cu arcul la tinta „nu“-urilor imbratisate cu patos de familie. Nici macar nu se inscriu, se califica din ochi. Ochi de familie care se cramponeaza in obiceiuri neclare, gene de lene si usi inchise. Daca s-ar omologa statul pe loc in familie, majoritatea ar fi declarata castigatoare si dilema urmatoare n-ar mai exista: ne alearga familia la proba de 100 metri sau ne testeaza nervii la un maraton al oprelistilor? Pentru cei putini invinsi in aceasta proba, plecaciuni sincere.

Dulce ca mierea e lamentarea patriei

Nici macar laitmotiv nu se mai cheama, este un adevar filosofic ca Romania este, citez, „o tarisoara defavorizata, prigonita, violata si abandonata“. Toti fura, toti se cocoata sa ia in desaga merele de aur, numai noi, prostimea, stam si butonam telecomenzi, tastaturi, cuptoare cu microunde, doar, doar or fumega niste bani la fel de nemunciti ca ai celor din prima categorie. O lamentare accesibila pentru multi cei care isi intretin lenea mai ceva ca muschii la sala. Ne autocompatimim ca nu ne putem depasi conditia unei origini modeste, pentru ca accesul la mai bine este rezervat doar celor cu pile, carnete de membru si prosperitate de generatii.

De ce sa muncesc mai mult, daca nu ma platesc mai mult? Pentru ca ar trebui ca munca sa-ti fie placere de a infaptui, de a evolua, de a-ti duce odraslele mai departe, de a-ti atrage norocul. Pentru ca vointa, convingerea si constanta ti-ar putea aduce mai mult decat drobul de sare la care te tot zgaiesti de generatii... Tot o sa cada, ca imbatraneste soba. De ce sa astepti caderea lui, cand ai putea sa-l muti sau, de ce nu, sa-l transformi intr-unul de sare marina, cu iz de Mediterana, pe care agale sa-ti plimbi ochii intr-una dintre excursiile anuale pe care ti le permiti prin munca proprie, cinstita?


Gene de lene, va mostenesc fara sa cracnesc

Stau tolanit pe canapea, ma plictisesc vazandu-mi propria umbra, o astept pe nevasta-mea sa vina sa-mi puna masa si sa se ocupe de copiii galagiosi de care are grija maica-mea. Stam ingramaditi, vreo 6 suflete, pentru ca nu ne putem permite doua apartamente, dar in schimb troneaza un super bolid in fata blocului de la marginea lumii, pentru ca deh, avem nevoie de confort. Pe care ni-l autosugeram, caci bani de motorina de unde, inca nu-i distribuie nimeni prin canapea. Astept sa vina o minune, precum Bittman, sau sa plece ai mei undeva, oriunde, sa elibereze casa asta care ar trebui sa fie a mea, ca doar eu sunt singurul lor copil si am toate drepturile.

Izbanda cea mare a fost cand am reusit s-o gonesc pe verisoara-mea studenta, venita din provincie, la iubitul ei, sa pot beneficia doar eu de tot confortul... Asta da, in sfarsit familia nu ma mai tine pe loc. Pe loc m-a tinut de la nastere, cand mi-a insuflat un spirit romanesc prost inteles, ca parintii trebuie sa sacrifice totul pentru copiii lor, sa-si vanda bucuria si viata pentru ca eu sa mostenesc o lene generica si-o asteptare de mai bine, evident cu mainile pe burta si neaparat tolanit pe canapea. Daca simbolistica vremurilor de odinioara se invartea in jurul implacabilului, astazi virtualul te indeamna sa tragi un pui de somn.


Familia care l-a luat pe „nu“ in brate

Multe familii bune in acceptiunea societatii romanesti isi opresc singure mersul alert prin viitor. Se poticnesc de niste reguli demult apuse, ca si cum ar refuza sa accepte ca astazi exista telefon mobil, messenger si facebook. Orice tentativa a unui membru de a iesi dintr-un tipar croit dupa manualul de modele de viata este sanctionata drept rebel-trecatoare, fara sa beneficieze de vreo sustinere. Cum sa te mariti la 20 de ani? Intai termini facultatea si pe urma mai vedem noi. Cum sa vrei sa vinzi oale, ciorapi, cosmetice si altele, cand tu ai facut o facultate, cum sa pleci sa lucrezi in afara tarii, cand aici ai familia, prietenii si obiceiurile, cum sa pleci in vacanta de una singura, cand ...
citeste mai departe

• Tweet