Poftiti, luati foc in anticamera. Vine imediat…

Cine a gasit o pereche de iubiri gri, de fis, cu catarame pe parti, e rugat sa ni le aduca in sala de asteptare de la clasa a doua. Noi, persoanele care i-am condus pe calatori la tren, am coborit de mult din vagoane. Stam pe canapelele de vinilin sfisiat ale naivitatilor noastre. Citeodata, cind ne amortesc picioarele, ne ridicam si ne fitiim pe toate peroanele, cautind vreo mocanita sau vreo drezina cu care-am mai putea sa facem blatul, ca pe vremea locomotivelor si visurilor cu aburi.

Iar asteptarea a intrecut orice asteptari

Niciodata nu ma nimeresc mai in fata la vreo coada. Deci faptul ca fiecare relatie sentimentala mi-a venit la pachet cu o varicoza nervoasa, dupa indelungi asteptari cu dureri, incordari si ace-n talpi, nu ma mira deloc. Pentru orice am avut – si pentru tot ce n-am avut, de fapt – a trebuit sa astept ani de zile, sa nadajduiesc prin diverse formule si calcule, prin urite betii cu apa plata.
Sa dau cu pliciul pe toate dovezile neghiobiei mele si sa alimentez in schimb, cu un mega-biberon, fantezii oloage.
Acum, de la cite-un deceniu distanta, vad si eu jaful ramas in urma. Dar atunci n-aveam cum, era ca si cum as fi incercat sa pricep ceva bagindu-ma cu nasul intr-un goblen cu buburuze. Din cauza apropierii, rosul, bulinele si dramele nu se focalizau. Retina si inima vedeau purici care puteau fi orice, la urma urmei: picaturi de inghetata care mi-au cazut in poala sau cioburi ale dragostei mele cu vagonetii sariti de pe linii.
I-am asteptat mai intii sa ma sune. Am trecut, asemeni altor milioane de proaste, prin faza ipotezelor de tinichea: a pierdut numarul meu, a fost ocupat, are diaree, l-a calcat masina. Dupa trei saptamini, pricepeam din context ca s-a hotarit sa ma respecte ca pe-o buna prietena si sa nu ma ofenseze cu vreun telefon nelalocul lui, cu vreo obscenitate gen „hai sa mergem in weekend sa-ti arat pelicanii-n delta“. Ma pretuia prea mult ca sa ma jigneasca vreodata cu vreo invitatie intr-un club cu sampanii si jazz afrodisiac. Sau – planul B, preferatul statisticilor din viata mea - ma suna intr-un tirziu, ca sa-mi ceara un favor, ca ma stia fata cu relatii in presa.
In alte stadii si etape, ii asteptam sa ma iubeasca. Apoi i-am asteptat sa ma iubeasca in felul meu, nu in felul lor. Apoi i-am asteptat sa divorteze, pentru ca asa incepuse povestea noastra de dragoste: cu ragetul unui divort anuntat. Apoi i-am asteptat sa spuna ca nu mai divorteaza, ca sa-mi vad si eu de drumurile si suferintele mele, linistita.
I-am asteptat sa-si gaseasca sensul, apoi si-au gasit sensul, dar n-aveau directie. Mi-au explicat ca sint lucruri diferite, ceea ce stiam vag de la scoala, dar credeam ca in viata mea merge totul in sensul, directia si viteza acelor de ceasornic. Apoi aveau sens, aveau directie dar n-aveau certitudini. Si le-au mai cautat si p-astea cite doi ani din viata mea, fiecare. La final, am stabilit impreuna, de comun acord, ca aveau si sens, si directie, si certitudini, si dragoste, dar si neveste.

Stimati oaspeti, va anuntam ca s-a furat mireasa din viata acestei femei

Cartile si filmele cu care mi-am prelucrat prin aschiere tineretea m-au facut sa cred ca iubirile au un desfasurator ferm. Ca flirtul duce la pasiune, care duce la sarut, care duce la sex, care duce la logodna, care duce-n casa socrilor si-n buzunarul nasilor. Singura mea grija era sa nu-mi iasa vreun cos pe spinare exact in ziua nuntii, fiindca urma sa am rochie fara spate. In liceu, toate caietele mele de fizica aveau tot felul de cocuri si diademe de mireasa desenate pe ultima pagina, poate si de-asta sensul si directia reprezentau o asemenea consternare vectoriala pentru mine.
Am calculat ca la 25 de ani voi naste prima data, prin sfortare proprie, iar la 27 a doua oara, printr-o cezariana mica. M-am trezit din delir la 30 de ani, cind asteptam al patrulea barbat din viata mea sa stranute ceva despre vreun plan in ...
citeste mai departe

• Tweet