Pe vremea cand se potcovea puricele cu noua mofturi fatale…

ierti o infamie partenerului tau, scoti o capusa din ou. O mosesti cu o bucurie tembela, autodistructiva. Parazitii n-au nici o vina, pe ei viata si fiintele moi ii invata sa fie javre.

Mi-amintesc de un amic bun ca un corn cald, generos si chitit pe o viata onesta, indragostit ghem de o colega de facultate. Era disperat dupa ea si, cu urechile calde de emotie, ii cara gladiole in fiecare zi, la curs, ii facea proiectele si referatele, ii aducea senvis cu cascaval taiat inimioare, se ducea chiar si la farmacie sa-i cumpere ei tampoane, daca-l trimitea – ca, nu se stie de ce, pe ea vesnic ciclul o lua prin surprindere.

La un moment dat, dezamagita de o jivina care se culcase cu ea si-o lasase balta (chipurile nu si gravida), colega si-a pravalit iubirea asupra tipului cu gladiole si cascaval. Dar atit de rau, incit a inceput ea sa-i faca toate mofturile, iar in doua luni lui i se bombase botul de multumire, dezvoltase trei pipote si nenumarati plamini. Dupa ce l-a slugarit doi ani, a luat-o chipurile de nevasta, dar ea n-a mai vazut un fir de floare decit in galetile din piata, exact din ziua in care el s-a prins ca e topita dupa personalitatea si penisul lui. Si azi, ea e femeia lui, iar el, barbatul tuturor femeilor – ca trebuie sa care cuiva gladiole, in fond.

De-aia spun ca parazitii sunt un produs genetic premeditat, sunt capodopera disperarii noastre. In plus, dumnealor crapa frumos, in picioare, fara sa inteleaga niciodata de ce anumiti nebuni prefera sa se sacrifice tot timpul. Viermele din cireasa nu va sti niciodata ce gust are moartea, fiindca el sfirseste extatic in dulceata unui compot izbavitor, care pune capat, fara dureri, unei vieti la fel de zaharoase. Si tot tu, depasindu-ti repulsia, tresari de mila lui, cind il vezi plutind mort in deriva siropului.

• Tweet