Pana cand moartea sau barbatii ne vor desparti…

Aida, doua Laure, Geta, Dana, Adriana, Adina, Florentina, Feliciana - fiecare mi-a fost in anii de scoala, cand i-a venit randul, cea mai buna prietena, „pana cand moartea ne va desparti“.

CLICK AICI pentru a te abona gratuit la newsletter-ul bisaptamanal al revistei Tango!

Le-am aratat jurnalul meu in care scriam toate prostiile despre baieti si profesori, le-am spus secrete, le-am aflat secrete. Cind ma certam cu ele, veneam acasa cu sufletul jumulit si plinsa ca dupa „Ifigenia“. Mama se uita la mine cu un zimbet pe care aveam sa-l inteleg vreo 20 de ani mai tirziu. Traducerea lui era ca voi mai avea doua duzini de „cea-mai-buna-prietena“, iar criteriile din gimnaziu, sau chiar din liceu, devin ridicole (si triste) dupa niste ani. 


Abonata cea-mai-buna-prietena are telefonul inchis sau nu se afla in aria…

Una dintre cele-mai-bunele de mai sus mi-a zis in liceu - intr-o dimineata cind am chiulit de la fizica si ne-am dus la cofetarie (scuze, doamna profesoara Calin, dar nu-nvatasem scripetii) - ca, daca femeile ar sti sa-si valorifice istetimea unindu-se, nu ciupindu-se una pe alta si scuipindu-se, am putea declara barbatii nuli.

Dar autoarea acestui panseu erect s-a maritat doi ani mai tirziu, cind abia implinise vreo 18, cu un fitingau blazat, unul care o parasise de vreo sase ori si, realizind totusi ca e mai bine sa te insori c-o fraiera decit c-o tipa spirt, a luat-o tot pe ea de nevasta si, implicit, de proasta. Nici nu m-a invitat la nunta, desi fusesem „cea mai buna prietena“ a ei – mai tirziu mi-a zis ca nu ma invitase ca sa nu-i stric cheful cu mutra mea critica. Si, pentru ca i se parea ca nu-l suport pe barba-su, a renuntat la mine.

Am crezut totusi, intotdeauna, in prietenia desavirsita a femeilor. Dar mai cred si ca impotenta de a stabili prietenii intre dame difera de la caz la caz (pardon, vorbesc ca la institutul de statistica). Sunt femei pentru care prietenia cu alta rezista cam de cind il bocesc pe fostul si pina-l gasesc pe urmatorul.

Aveam intr-o vreme, acum citiva ani, o prietena care ma iubea si ma cauta numai cind iubitul ei isi gasea pe alta. Atunci, datoria mea nesmintita, de prietena devotata, era sa stau cu ea noptile, sa vorbesc cu ea despre idiot, sa ma pling si eu de barbatii din viata mea, indiferent ca la ora aia ma enervau sau nu. Deveneam, pina dimineata, cele mai bune prietene bete, feministe, nervoase pe tot testosteronul lumii, hotarite sa ne batem joc de porci. Peste citeva zile, cea mai buna prietena a mea isi gasea un nou amant sau se impaca stirmocit cu ticalosul deunazi evocat. Atunci, disparea iar magareste in picla dragostei, iar eu o cautam degeaba si ma consolam a zecea oara cu vocea zaharoasa care-mi soptea ca abonatul Connex gi-es-em are telefonul inchis sau nu se afla in aria de functionare a sistemului.


Pe cine nu lasi sa moara nu te lasa sa-i iei sotul

Oricit de naprasnic am iubit un barbat, aveam nevoie de prietene. Oricite prietene bune aveam, ele nu puteau substitui dragostea mea pentru un barbat. Asa am trait de cind ma stiu. Am vrut, in mintea mea indopata cu utopii, sa-mi construiesc sistemul perfect, in care barbatul visurilor sa coexiste cumva cu prietenele mele cele mai bune. Sa avem parte doar de scene bucolice, sa zburdam pe un imas pe care toata lumea se bucura, se accepta, se lauda reciproc.

Dar de obicei barbatii din viata mea le enervau infiorator pe prietenele mele. Cind ele isi cloncaneau agresiv opinia, ma scoteau din sarite si descarcam cite 220 de volti din pupile. Le faceam egoiste ... citeste mai departe