Cu lasul la psihiatru - de Simona Catrina

N-am avut niciodata in cap un prototip de barbat perfect. Asa-mi explic faptul ca, de cate ori am vrut sa-l transform pe cel de langa mine (cam de fiecare data), tinta finala era diferita. Pe unul am vrut sa-l determin sa nu-si mai ia libertatea de a ma insela o data pe an, trecute fix. Pe altul, dimpotriva, am vrut sa-l conving sa nu mai fiu atat de sigura de el, fiindca devine exasperant.

Pe altul, am vrut sa-l transform in barbat divortat, bazandu-ma strict pe studiul sociologic efectuat de el insusi in agitata lui familie, pe care mi-o descria ca fiind, oricum, intr-o faza terminala. Altul ma iubea mai putin decat voiam eu si mai mult decat sustinea el, prin urmare m-am bagat in capastrul insistentelor suave, sperand ca intr-o zi sa-l simt ca simte mai mult. Am avut la un moment dat un iubit care, daca n-ar fi fost agorafob, ar fi fost perfect. Dupa cum, daca n-ar fi fost agorafob, nici n-ar fi fost asa indragostit de mine, fiindca nu-mi amintesc sa fi avut eu vreodata acces la relatia absoluta.

Wind of (Ex)Change

N-am reusit sa-l schimb pe niciunul din susdesirata lista. Nici o strategie n-a functionat decat pe termen scurt - in traducere: n-a functionat deloc. Privind in urma si facand un meschin inventar, as spune ca dadeam lovitura, de exemplu, daca reuseam sa-l conving pe iubitul meu agorafob sa accepte sprijin profesionist. Dar, din vagauna visurilor lui aflate intotdeauna intre cel putin patru pereti, el inca vedea lumea in scheme lalii: la psihiatru merg numai nebunii, zicea. I-am spus ca nebunii nu merg la psihiatru, ci sunt dusi acolo, ceea ce implica o diferenta majora.

I-am explicat apoi, cu gesturi fara echivoc, diferenta dintre psihiatru si psiholog. Nu ca n-ar fi stiut-o, dar – desi avea un IQ mai musculos decat al meu – juca splendid rolul prostului, atunci cand evita o intersectie, la propriu si la figurat. „Nu vreau sa ma schimb. Mi-e bine asa.“, mi-a spus sec. „Esti las“, am slobozit si eu prima pasare care mi-a iesit din gura, rugandu-ma imediat ca el sa fi inteles altceva: cas, nas, orice.

L-am parasit nu pentru ca nu putea iesi din casa, ci pentru ca nu voia sa poata iesi din casa. Am savarsit ulterior un plans convalescent, dar stiam ca alta iesire din situatie nu exista. A fost, de altfel, singura relatie pe care am incheiat-o eu, in mod deliberat, cu pretul unei bizare suferinte, care s-a stins abia cand am cunoscut o alta interesanta pacoste a vietii mele. Dar despre asta, altadata. Sau tot acum, dar mai jos.

Multa vreme, asta am crezut: ca relatia cu frumosul agorafob ar fi fost ca o Cantare a Cantarilor, daca domnul ar fi reusit sa treaca de coltul strazii fara sa-i joace asfaltul sub picioare. Acum, dupa vreo zece ani, realizez ca, in clipa in care s-ar fi vindecat de sindrom, linistea mea s-ar fi terminat. El ar fi realizat instantaneu cat e de frumos, de destept, de divortat si de bun amant, caz in care ar fi indurat un tragic complex de superioritate. Si nici una n-ar fi fost suficient de buna pentru el. In mod egoist si lipsit de virtute, ma bucur asadar ca limitele lui mi-au consolidat statistica, altfel riscam sa constat ca am ajuns la 40 de ani si n-am parasit nici un barbat (in liceu da, insa vorbeam de barbati aici, nu de baieti).


Bea, Ionelule! Ca, daca nu, descoperi fetele…

Asta mi-a programat mintea catre un gand care mi-a ridicat puful pe ceafa: ne incordam sa-i schimbam pe barbatii de langa noi pentru ca-i iubim si pentru ca acel cusur al lor sade-n in calea tembelei fericiri la care ravnim toate. Dar, acceptand ca am reusi vreodata sa transformam un zmeu intr-un greucean, modificarea ar avea efecte secundare dezastruoase. E posibil ca noul produs al pygmalionitei noastre acute sa fuga in lume si sa ne lase balta. Noua fata ...
citeste mai departe

• Tweet