Mariuca Groza - Pustiul lumii... Zborul sufletului

Pustiul lumii. Rece, gol, fara nici o urma de stralucire. E o intindere nesfarsita, in care si din care m- am straduit sa ies. Am tipat, dar am fost redusa la tacere de tot ce e formal si a trebuit sa ma conformez pentru ca mi-am dat seama – inca nu venise vremea sa scap din acest pustiu. Am inceput sa ii inteleg limitele, obiceiurile, sa ne acomodam asa unul cu altul ca doi prieteni nevoiti sa convietuiasca pentru a putea supravietui.

Vei trada intr-o zi, imi spunea prietenul meu si eu il linisteam si ii aratam toate acele lucruri bine aranjate, ordonate, din care nimeni, niciodata, nu a dezertat. E drept, au fost putini aceia care au avut curajul sa infrunte pustiul, dar au fost considerati paria lumii si multi dintre ei s-au intors in intinderea alba a pustiului, pentru ca, acolo afara, nu au gasit ceea ce doreau, sau au dorit atat de mult, incat nu au ales bine. Eu asteptam. Mai era putin. In unele dimineti, imi spuneam ca, poate, acum e momentul, dupa, totul revenea la normal. Am lasat anotimpuri sa treaca peste mine, si ani sa vina in lentoarea lor.
M-am oprit undeva la mijlocul drumului. Am auzit o voce care ma striga si m-am gandit ca mi s-a parut. Curiozitatea, plictiseala, dorinta de a vedea si altceva a facut vocea sa strige si sa o aud. Am ras. Am ras si am inceput ziua cu un suras. Strigatul vietii. Trebuia sa fiu atenta. Stau, analizez, discern. Din adancuri negre, revin obsedant la suprafata vechi dorinte, indemnuri ca, mai pot trai o data.
Intinderea e aceeasi, alba, imaculata, nimic nu s-a stricat in ordinea universului si totusi ceva, acolo, a stricat lucruri bine aranjate, ticluite anume de voci care, m- au invatat ca, trebuie sa stau, sa privesc doar, sa nu doresc. Revin. In fiecare dimineata, amiaza, seara cand ma pun in pat rad. Prietenul meu pustiul, imi spune cu un glas hatru – Ti-am spus.,,Mai devreme sau mai tarziu, ne vei parasi - Nu apartii cu adevarat acestui loc,,.
Mi-am luat ramas bun de la un prieten de o viata, care mi- a spus ca ma primeste inapoi, doar daca, acolo, afara, voi incerca tot si voi fi eu. Cobor cu toate ale mele in lume. Exist. Existenta mea de azi e TOTUL sau NIMIC.
Imi doresc sa ma rescrii, sa ma citesti, sa ma ascunzi in carti prafuite, si sa ma regasesti asa, in plina iarna, printre straturi grele de nameti, sa-ti fiu liman si sa ma dedai pustiului, infrigurarii, sa ard, sa ma topesc, sa ma acoperi cu saruturi necenzurate, intr-o lume cenzurata de pustiu, de goliciune, de goana dupa preamarire. Pentru mine, desertaciunea vietii este inchisa in clepsidra tainica a unui sarut, in palmele tale care, imi ard trupul si ma arunca in haul propriului eu – care uita cine a fost, cine este, si isi rescrie coordonate proprii, se obliga, tainic, tacut, sa invete, sa asculte, sa redescopere. Erau acolo undeva, toate astea, si totusi magia iernii si a strugurilor copti, a unei veri luminoase pe care ii culegi de pe mine, ma fac sa redevin EU. Sufletul.. Trupul.. Tot ce e al meu sunt ale tale, ale mele, ale noastre, ale marginirii si decaderii.
Ma intind ca o pisica lenesa. Ma intind, in asternuturi moi si pufoase, te rog sa ma atingi, te rog sa ma rescrii, te rog, te implor, iti strig numele, dupa, ma privesc cu uimire muta, deasupra a tot ce e fizic, omeneste, si undeva din strafundurile fiintei mele, imi doresc sa spun ceva..Aman, nici nu si-ar avea rostul..Creierul si-a pierdut o clipa, orice activitate cerebrala, si sufletul, pluteste undeva, peste pustiul lumii si decaderea a tot ce e omeneste, fizic, natural.
Ma ridic deaupra lumii si zbor. Sunt deasupra lumii, si pentru mine, fundalul e Havasi- The Storm, Tosca Fantasy - orchestra canta pentru mine, tulburator, profund, si eu, deasupra tuturor imi doresc sa mai stea putin, putin, in efemerul lumii, in pustiul ei, care maine isi va regasi locul, rolul ...
citeste mai departe

• Tweet