Marina Rasnoveanu - Povestea unei regasiri ratate

Usa e deschisa. Ma privesti. Nu imi spui sa plec. Nici sa raman.Iti misti mana incet de parca ai vrea sa ma atingi. Nu o faci. Ti-e frica.
De undeva din departare se aude Pink – I don’t believe you. Privesti confuz cateva secunde de parca asta te distrage.

Vantul imi flutura parul. Te intorci mirat catre mine. O mica unda de regret. Credeai ca plec. Iti revii repede. Prea repede. Curand aceeasi privire.

Atunci imi dau seama. Stiu ca nu te voi uita curand sau poate chiar niciodata. Oare te cunosc? Oare te-as putea cunoaste vreodata?

Vreau sa te ating. Imi trec degetele tremurande peste fruntea brazdata de cateva riduri adanci. Prea adanci. Ma ranesc. Aceiasi ochi negri care scruteaza, usuca lacrimile si adancesc nodul din gat. Barba ti-a crescut putin. Nu conteaza. Ii simt asprimea ce imi gadila podul palmei.

Te incrunti. Poate ca nu iti place ultima mea dovada de iubire. Poate pentru ca si tu gandesti ca e ultima. Odata spuneai ca asta e cel mai tandru gest pe care il pot face. Astazi te doare.

Buzele intredeschise. Vrei sa imi spui ceva. Imi doresc sa imi spui ceva. Totusi nu o faci.

Ai vrea sa ma saruti. Te abtii.

E vara. De afara se aud copii zgomotosi. Nicio masina. Nu am cu ce pleca. Ma auzi si zambesti usor sarcastic. Am devenit prizoniera ta.

Asta e camera noastra. Nu o pot vedea pentru ca acum iti tin in palme chipul si te privesc in ochi. Fix, de parca tie sau mie ne-ar fi frica ca de cum am clipi sa nu fim aruncati intr-o lume paralela. Macar de-ar fi asa! Poate ca acolo ar fi altfel. Poate ca acolo nu ar mai fi granite, reguli, legi nescrise, prejudecati si conventii. Dar acum si aici, camera asta e universul nostru. Mi-l voi aminti mereu. Nu in imagini. Astea se sterg in timp. O voi vedea in picaturile de ploaie ce imi vor contura urmele sarutarilor tale. In frigul din decembrie care imi va raci trupul incalzit odata de tine. Si stiu ca undeva, candva, rasfoind filele unui album vechi si prafuit, voi auzi urmele rasetelor noastre venite de departe. Dintr-o camera mica, dar atat de incapatatoare pentru o iubire pe care nici macar timpul nu o va sterge.

Stam acum unul in fata celuilalt, intr-o camera ce ne-a desavarsit iubirea, cu ochii tai atintiti asupra mea si privirea mea ravasita, cautandu-ti pe fata un secret. Doar unul care sa ma salveze. Nici nu mai stiu cum era fara tine. Incep sa uit cum era si cu tine. Asta ma sperie. Incep sa tanjesc dupa o alta imbratisare si sarutare. Tu stai insa necrutator.

Ochii tai negri. Pana la urma se indura si imi spun ceea ce imi doream sau ma temeam sa aflu. Nodul din gat coboara incet, ca un adevar greu, care doare, dar care trebuie acceptat.

Ma indepartez putin de tine. Iti trec mana prin par ca intr-un ultim gest de iubire.

Am ajuns prea tarziu. Urmele durerilor tale sunt inca proaspete. Nu au putut fi sterse de niste dovezi de iubire prea fragede. Au ramas. Cufundate in porii chipului tau si incrustate in adancimea ochilor tai negri. Nu putem fi impreuna. Oricat ne-am iubi, ne-am dori, am incerca, ne-am lupta… e in zadar. Sunt ani, drame, vieti, lumi si tari intre noi.

Un pas inapoi, al doilea. Tot mai departe de tine. Cantecul se apropie de final. Povestea noastra, insa, nu poate avea un capat. Pentru ca de fapt nici nu a inceput.

Ultimele secunde. Nu ma voi uita inapoi. Imi propun asta. Nici nu stiu daca iti pot spune adio. Chiar de mi-as dori, destinul nu imi va implini cerinta.

De-acolo, de ...
citeste mai departe

• Tweet