Marina Rasnoveanu - Nu va mai bateti joc de iubire!

Ger cumplit. Imi inghetase si sufletul pana la cafeneaua mea preferata, dar ma incalzisem cu un mocaccino fierbinte. Schimbasem cateva vorbe cu tinerii de la masa alaturata, dupa care incepusem sa imi consult cuminte dosarele. Avea sa fie o seara lunga, insa gandurile de deunazi nu imi dadeau pace. Cerneala mea albastra acoperise foile odata albe, dar acum parca regretam sinceritatea si dezinvoltura cu care ii condamnam pe cei asemeni mie.

Am privit absent pe fereastra si m-am gandit pentru o clipa sa le rup. Sa distrug toata documentatia necesara traducerii actului acela atat de important. Clientul avea sa vina peste o ora, mai era timp. Vedeam doar lumini difuze, siluete sterse si imagini din trecut ce incercau parca sa ma convinga ca adevarul ar fi iesit pana la urma la iveala.

Jobul meu de “translator ceva mai special”, sa-i zicem, ma obosea cumplit. Pe de alta parte, eram printre putinii acceptati in cadrul acelui proiect, asa ca nu ma puteam plange. Remuneratia era una pe masura si, in plus, imi placeau intalnirile cu oamenii aia inalti, blanzi, dar totodata atat de diferiti.

Aveam remuscari, asta era. Ma faceam vinovata de a privi in vietile oamenilor, in sufletele lor, de a le analiza sentimentele, reactiile, cuvintele si sa le insir acolo, pe hartie. Dar practic nu eu dadeam verdictul. Ei erau cei care veneau in fata mea, citeau in cateva secunde dosarul dupa care plecau, uneori fara niciun cuvant. Stiam ca in urma lor se ia o decizie. Ca oamenii, uneori unii, alteori toti, aveau sa fie rasplatiti sau pedepsiti pentru ceea ce iroseau sau exploatau prea mult aici, pe Pamant.

Intr-un fel eram invidioasa. Oare ce gaseau ei printre randurile mele incalcite sau prea banale? Care ar fi fost concluzia mea daca as fi fost de fapt in locul lor? Asa ca m-am apucat sa citesc inca o data acele pagini. Intens, curat, incet ca si cum nu as fi vrut sa pierd niciun aspect al acelor randuri. De cum ma apropiam de final, ochii mi se incetosau si inima imi batea parca mai tare.

Cum am terminat, am inchis dosarul printr-o miscare brusca ca si cum as fi pecetluit soarta acelor oameni. Ma razgandisem, ei nu meritau indurare. Oamenii nu stiu sa iubeasca. Se cred zei, iubesc haotic, la intamplare sau intens, adevarat, dupa care ii rad in fata iubirii, alungand-o si strigandu-i cuvante urate.

M-am intrebat ce ii face sa renunte? Ce ii face sa decada in prapastia celor nebinecuvantati cu vreo iubire? Am redeschis dosarul si am recitit. Am zambit amar. Multe dintre iubirile timpurii, frumoase si daruite fara lacrimi si ani de asteptare sfidasera prea tare, iar oamenii isi uitasera nimicnicia. Uitau ca sunt oameni, asta era. Oameni supusi greselii, pacatelor, destinului si mai ales darurilor date de Dumnezeu. Sfidau si credeau ca, odata ce au intors spatele iubirii adevarate, vor mai gasi o alta in drumul lor.

Eram in plin proces cu ei sau cu mine, cine stie, cand clientul a intrat in bar, m-a salutat si s-a asezat in fata mea. Fara sa ma intrebe a luat dosarul si a inceput sa citeasca. In mod ciudat, din acuzator, am devenit aparator. Oricat de inconstienti ar fi fost cei carora Dumnezeu le daduse darul iubirii, iar ei il aruncasera la gunoi, erau totusi oameni, ca si mine.

Se citea pe fata calatorului ca nu e incantat de ce citeste. A scos si el o foaie alba, mototolita si a scris ceva in graba. M-am mirat, nu se mai intamplase asta niciodata. Apoi si-a aprins o tigara si a privit ingandurat pe fereastra ca si cum nu era hotarat sa plece.

Nu stiu de ce, am inceput sa ii vorbesc. M-a privit intai uimit, apoi amuzat parca.

I-am vorbit despre noi, oamenii, despre toti cei din dosare, toti cei carora Dumnezeu le daruise iubirea adevarata, insa ei o lasasera sa plece trista in lume. I-am spus ca uneori se mai intampla, nu ne dam seama, suntem prea ...
citeste mai departe

• Tweet