Cine, oare, l-ar fi putut descoperi? Cine s-ar fi oprit pret de o secunda pentru a incerca sa dezlege enigmele unor vieti ce apartineau de fapt destinului? Poate doar adolescenta aceea care zabovise de ceva vreme in fata unei terase de vara. Cu ochii negri, cercetatori si cu trupul ala inalt si subtire, parea venita din alte timpuri doar pentru a privi. Citea sau imagina povesti, impletindu-le cu propriile dorinte. Era un observator, un observator care s-ar fi avantat in scena la primul semn. Nu ii era, insa, permis. Isi exersa imaginatia, intuitia sau priceperea la oameni.
De exemplu, ar fi putut jura ca tipa de la masa din dreapta, cea cu ochelari pe nas si privirea trista nu fusese iubita niciodata. Sau poate nu de cine sau cum si-ar fi dorit ea. Cuplul din fata adolescentei, cel langa care se jucau doi copii mici, cu siguranta aflasera iubirea devreme. Fata isi imagina cum povestea lor incepuse chiar in adolescenta, cand dragostea e cea mai pura, iar oamenii cei mai potriviti. Dumnezeu le daruise lor cea mai frumoasa dintre iubiri.
Apoi, poposi cu privirea mai aproape, la masa de langa strada. O tanara, nu cu mult mai in varsta decat ea, scria ceva pe laptop. Era singura ce remarcase ca altcineva, de cealalta parte a strazii, o cerceteaza cu privirea. Nu parea deranjata. Pesemne ea facea parte din cateogoria oamenilor intelepti. A celor care trebuie sa treaca prin drame si lacrimi ascunse doar pentru a supravietui asteptarii. Da, asta credea adolescenta despre tanara. Ca era in asteptare. Nici trista, nici fericita, poate doar pe linia de plutire. Oare iubise vreodata? Da, iubise, dar nu adevarat, si nu total. Mai avea, mai avea pana sa isi intalneasca iubirea. Cu toate astea, tanara de 18 ani, cea care astazi juca si rolul de judecator, hotari ca da. Rabdarea avea sa ii fie rasplatita tinerei care o primise pentru cateva minute in sufletul sau.
- Hei, tu, ce-ai ramas asa? Nu vezi ca e verde? Treci odata si nu mai incurca lumea!
Fu replica ce ii intrerupse adolescentei “documentarea” de sambata dupa-amiaza. Fata se hotari sa plece. Se oprise, oricum, prea mult aici. Arunca o ultima privire spre terasa destinelor create de ea, dupa care porni spre gura de metrou. In fiecare sambata, dupa ce venea de la pregatire, se oprea in parc sau la vreo terasa si studia oamenii. Nu plecase in prea multe calatorii, nu vazuse prea multe tari, insa isi spunea ca in felul asta descoperea ea lumea.
Orasul devenise sufocant de cald. Era august cu ceva raze si adieri de septembrie, insa cand norii se ingramadeau, intarziind ploaia, aerul era de nerespirat. La fel se intampla si in acea dupa amiaza, insa nu pentru mult timp. Curand, picaturile mari de ploaie incepura sa cada peste strazi, cladiri si oameni. Tanara se grabea spre metrou. Ploaia ii uda hainele, simtindu-si buclele lipite de bluza verde sau de chipul umed. Picioarele nu voiau sa o asculte. Se simtea obosita doar la gandul ca acolo, la metrou, nu mai avea sa vada cerul si nici sa miroasa parfumul ploii. Isi tinea strans in brate rucsacul. Oare caietele de matematica erau deja leoarca? Macar de ar fi fost asa! Ura matematica. Ca de altfel, toate stiintele exacte si perfecte din lumea ei.
...citeste mai departe
COMENTEAZA: