Nichita Stanescu - Visul unei nopti de iarna

Aparea in stele dintate
chipul tau de atunci, numai contur.
Noptile mele, in noptile mele.
Stam lungit pe zapada, privirea
imi hoinarea printre cetini, in jur,

Si nu mi-era frig. Dimpotriva,
abuream tot ca o paine alba.
Stelele ma priveau curioase.
O, tu, carne a mea, visatoare,
o, voi, fosforescentelor oase!

Tot viitorul calatorea, calatorea,
de sus, de sub norii cei nevazuti,
pe fulgii cei albi, caci ningea,
dragostea mea i-apasa, apasa,
si ei mi se topeau in rasuflare.

Pan’ la genunchi mi s-ar fi scufundat piciorul,
daca-as fi vrut sa calc peste gheata,
pana la cot mi-ar fi intrat mana,
de-as fi voit sa ma sprijin mai bine
de trunchiul bradului de langa mine.

Dar eu abuream trantit in zapada
ce se topea, mi se topea sub trup.
Apoi se topea pamantul si piatra,
si m-as fi agatat de cer,
dar mi-era teama ca-l rup.

Astfel ajungeam in fundul pamantului
taind, cu trupul, un con de vulcan.
Stelele, capete fara trupuri,
ma iubeau, lunecand simultan
pe-o secunda cat ora, pe-o ora de-un an.

E iarna, si eu stau intins, pe sub cetini,
si miezul de lava il iau si il pun
sub crestet, si tot nu adorm.
Si, intruna,
din mine spre tine rasar si apun.

• Tweet