RALUCA KISESCU: Casatoria in vremea holerei

Sapte mii trei sute cinci zile de la primul scancet, cam atat le ia fetelor sa devina cu adevarat preocupate de maritis, iar daca sunt din Bucuresti, inca vreo trei mii doua sute optzeci si sapte de zile sa se autoconvinga sau sa-si convinga iubitii, dupa caz, ca nu exista dovada mai mare a iubirii ca piscoturile inmuiate in sampanie, servite pe holurile inguste ale primariei de sector, si evenimentul glamouros de dupa. Casatoria in vremuri de holera, cand mai degraba moda decat iubirea dicteaza destinele comune, isi traieste timpurile si formele, dupa posibilitati.

CLICK AICI pentru a te abona gratuit la newsletter-ul bisaptamanal al revistei Tango!


Tanar indragostit, doresc cu disperare sa ma insor

Se facea ca sunt barbat, tanar, dragut, cu umor si cu succes, valsand delicat sau zgomotos prin cearsafurile colegelor, prietenelor, vecinelor si cine s-o mai nimeri, cand brusc m-a lovit o pofta nebuna sa ma insor. M-am indragostit, mi-e draga, mi-e dor de ea in fiece scurgere a timpului cand nu mi-e alaturi, de aceea am decis ca trebuie sa ma casatoresc, pentru a fi langa ea mereu, pentru totdeauna. E ceva organic, un simtamant asemanator foamei de fericire.

Sa ne trezim dimineata ochi in ochi, sa ma duc repede-repede la bucatarie sa ii pregatesc un mic dejun sanatos, sa o sarut cu drag, sa o las sa-si intretina frumusetea vreo ora buna la baie, timp in care eu sa ii cumpar flori din piata, apoi sa o duc la plimbare in parc, sa facem inconjurul parcului de cateva ori, sa oboseasca si sa ma duc dupa masina, ca sa nu mearga atat de mult pe jos, sa ii las ca din senin doua bilete de avion catre o destinatie necunoscuta pe masuta de toaleta, sa mergem in vizita la parintii ei, sa... Putin probabil. Nedocumentat, subiectiv, ironic, cred ca dorinta intrinseca a casatoriei este apanajul aproape exclusiv al femeilor, crescute in spiritul lui „Si au trait fericiti pana la adanci batraneti“. Pentru exceptii, sunt oricand dispusa sa primesc lectii.


Clisee la moda, cu drag va pastram in viata noastra

Urasc cliseele si modul in care oamenii se lasa inrobiti de ele, cu resemnare, cu convingere, cu patos. Mame care-si cresc fetele cu jucarii de genul setului de bucatarie sau a celui de curatat, mini-fierului de calcat, masinii de spalat si povestilor cu Feti-Frumosi. Feti-Frumosi care nu se intruchipeaza niciodata in carne si oase, pentru ca niciun Fat-Frumos nu are chef sa strabata padurea de arama si sa se lupte cu zmeul pentru aleasa inimii, cand sunt mai bune o bere rece si un meci de fotbal. Fete care se grabesc sa se marite pentru ca asa trebuie, asa au visat de cand erau mici si acesta este punctul culminant al iubirii.

Sau este oare deznodamantul dictat de aceleasi clisee in care barbati frustrati si femei nefericite povestesc cum, imediat dupa, totul s-a ruinat in plictis si rutina? Tipare desenate aproape identic, cu nunti surprinzator de perfecte si sentimente imperfecte ce ne fac sa mergem in spirit de turma catre nicaieri, cu convingerea sacra ca suntem alesii Domnului. Alese sunt fiintele care stiu sa iubeasca lumea, frumosul, viata, trairile si aleg sa faca ce vor, cum vor, fara norme. In egala masura urasc tagma anti-cliseelor, cei care vor sa fie contra a orice are lumea asta in taine si obiceiuri, doar pentru ca isi imagineaza ca, negand totul, sunt speciali si autentici. Negand totul, te negi chiar si pe tine.


Ce sa-ti iau cadou la treizeci de ani? Un ceas, o masina sau o casatorie?

Absolut intamplator, iubitul printesei, al carui pseudonim era – cum altfel – Iubitu’, urma sa aniverseze mareata varsta de treizeci de ani. Tanar businessman, cu succes precoce in afaceri, plimbat prin magazine multi-brand si insule ceva mai mari decat cea a Brailei, cu greu puteai gasi un cadou care sa-l emotioneze pentru un anotimp, un timp chiar, ce sa mai vorbim de o viata intreaga. Un ceas cat o masina sau o masina cat o casa, neaparat cu funda, ar fi fost prea banal, iar ...
citeste mai departe

• Tweet