/>Astazi e ziua in care voi uita reticenta mea de decenii de a vorbi despre relatia dintre mine si parintii mei naturali, voi lasa deoparte discretia pe care am avut-o fata de relatiile mele personale, voi ignora aproape fiecare citat care ma strabate si voi scrie o a dracului de adevarata poveste despre ceea ce pot face alegerile noastre din noi.
Totul incepe cand vine „Bau-Bau“Am intalnit de curand un baietel de 5 ani, dinamic, adorabil, inteligent, cu o singura problema: incontinenta urinara nocturna.
Vorbind cu el, mi-a spus ca nu se poate abtine pentru ca se sperie cand vine „Bau-Bau“. L-am rugat sa isi aminteasca cum a fost prima data cand „Bau-Bau“ a venit si mi-a spus: era noapte, era in brate la mama, pe hol, era acolo si tata si amandoi tipau, mama si tata zbierau si, cand a intors capul, „Bau-Bau“ era acolo!
Mai tineti minte cum e sa fii mic?! Mai tineti minte cum e sa ti se stranga pentru prima data stomacelul pentru ca mama plange sau „e suparata“?! E o emotie care, adesea, revine tot restul vietii.
Cand ai 20, 30, 40 de ani, uneori simti ca vine „Bau-Bau“! Nu te poti apara pentru ca, fie si la 20, 30, 40 de ani, contii inca bebelusul coplesit de primul moment cand l-a intalnit pe „Bau-Bau“. Dintr-o data ai un gol extrem in stomac si sentimentul ca iti fuge pamantul de sub picioare. Si el se repeta cu fiecare adiere de parasire.
Si ce atrage?! O reactie fireasca de a ne agata de obiectul iubirii, de a ne face una cu el, chiar daca stim ca, alaturi de ceea ce ni se pare cunoscut, iubit, e si ceva infricosator in aceasta dorita fuziune.
Atentie!
Un copil nu e niciodata doar „un copil“ - nici macar atunci cand nu e nascut!!!
Incepand cu acele momente din viata intrauterina, cand se dezvolta primele structuri ale sistemului nervos central, un copil e miniatura unui adult. Complet lipsit de mecanisme de aparare, bebelusul e un perete alb emotional, pe care adultii din preajma carcalesc, adesea iresponsabil, viitorul lui intortocheat.
Iar daca vreti o explicatie in stilul meu traditional, numele critic e „oxitocina“ – un neurotransmitator responsabil de tot ce inseamna reactie de deschidere, atasament si incredere la mamifere (nu numai la oameni). Secretata undeva in hipotalamus, oxitocina a fost denumita „hormonul maternitatii“ datorita rolului esential pe care il joaca in momentul nasterii, dar si de-a lungul perioadei in care copilul este alaptat. Mai nou, a fost blagoslovita si cu titlul de „hormonul orgasmului“, datorita cresterilor semnificative pe care nivelul ei il inregistreaza in momentele respective la femei, dar si la barbati. Altii au exaltat rolul pe care il are in coeziunea sociala dupa ce s-a demonstrat prezenta ei in relatii interpersonale bazate pe incredere reciproca. Pe scurt, receptorii din organism sensibili la oxitocina sunt concentrati in ceea ce se numeste „sistemul recompensei“ ...
citeste mai departe
Logica povestilor
Draga Mihaela, excelent articolul tau, ca dealtfel si celelalte articole publicate in revista "Tango". Povestea de fapt a ciorbei de prepelita e de un umor (desi negru) de cea mai buna calitate. Apogeul acesteia este atins in momentul efectiv al prepararii ciorbei, si cu tot respectul pentru suferinta ta trecuta (CRUNTA!) nu ma pot abtine din ras, de cate ori imi amintesc istoria. Paralelismul dintre actiune si reactiunea celuilalat personaj implicat este excelent evocat. Prins atat de evident intr-un offside grosolan, acesta din urma nu se poate face mai mult decat sa-si disimuleze complet reactiile prin continuarea aparent nestingherita a indeletnicirii initiale: ciorba de prepelita: "iar el punea borsul la fiert intr-o olicica mai mica":)))).
Povestea in sine denota la modul cel mai concret prapastia dintre cele doua naturi, al lui si a ta, si morala finala a povestii (nu a articolului) e alterata de de decizia intoarcerii tale, pentru "distrugerea" inca a catorva ani. Sa fie oxitocina chiar atat de puternica?
PS Iti urez succes in viata si cariera si astept cu nerabdare si alte articole.
Un cititor.