ABBA, So I say thank you for the music…

Am fost un constant, descreierat, fericit fan ABBA. Cand au adus filmul „Abba” in Buzau, l-am vazut de sase ori. Ca sa nu ma creada ai mei bolnava si sa nu ma duca la psihiatrul cu care erau prieteni de familie, am mintit. Dupa ce l-am vazut prima oara, am bazait ca mi-a placut si mai vreau o data.

Mi-au mai dat o data 6 lei sa-l vad, dupa care a inceput nebunia: am spus ca s-a stricat proiectorul si ca ne-a reprogramat a doua zi. A patra zi am spus ca merg sa vad filmul „Dacii”, iar eu m-am dus la „Abba”. A cincea zi am spus ca merg sa vad „Mihai Viteazul”, iar eu m-am dus la Abba.

In 2000, am fost cu Alice Nastase la Stockholm, eram acreditate la concursul Eurovision. Am spus ca ne ducem sa vedem trupa Taxi, dar noi ne-am dus sa vedem (nu stiam cum) Abba. Inertia minciunii – fata de noi si de ceilalti – functiona perfect. Era o fantezie si deja recunosteam granita grunjoasa a realitatii, stiam ca povestea lor si-a pus pleoapa pe pleoapa. Dar somnul acestui mit nu ne-a dezarmat. Am fugit de la conferinta de presa a nemtilor si, cu ochii-ntr-un pliant pe care ni-l ferfenitise vintul Suediei, am ajuns la Nordiska Museet, muzeul minunatiilor nordice. Acolo era si un pavilion dedicat grupului Abba – si am stiut ca avem nevoie de anumite confirmari si infirmari, de contactul vizual cu o confortabila obsesie.

Era o aripa de cladire cu pereti captusiti de poze spectaculoase cu Abba, plus citeva camere cu vitrine unicat. Erau expuse hainele lor din concerte, pantofii, accesoriile, obiecte scapate de prin valizele lor, nasturi pe care i-au pierdut in imbulzeli, solnita cu care si-au sarat hamburgerii la Malmo, batul de chibrit pe care au vrut sa-l aprinda si s-au razgindit.

Hainele lor ne-au capturat privirile, poate si pentru ca ne-au smintit niste preconceptii. Am realizat cit erau de mici, cu totii. Desi inaltute amindoua, fetele aveau solduri inguste si fund mic, cel putin asta atestau pantalonasii luciosi din vitrinele de la Nordiska Museet. Le stiam apetisante, dar la TV perceptia e alta si ni se parusera mai planturoase. Doamne, si cind ma gindesc ca traiau numai cu fast-food… (sa le urasc din invidie?… sa le iubesc din admiratie?). Purtau foarte putin si la pantofi, pentru inaltimea lor. Talpa de papusa ne-a tirit spre banuiala ca se automutilau in incaltari prea mici pentru tarsienele si metatarsienele lor.

Baietii nu erau asa de inalti pe cit ni-i imaginam in visuri interzise, adolescentine. Judecind dupa camasile lalii pe care le stiam de la televizor, din emisiunea lui Vornicu, ii credeam interminabili. Dar cind le-am vazut vesmintele in vitrinele inchise etans, ni s-au parut saracute, mititele, modeste. Erau asadar fragili cu totii, cu osatura fina, tapetati in satin – roz si albastru, preponderent.

La final, cind am reusit sa ne strunim maxilarul, dupa repetate, extatice uimiri, am intrat la un film despre „ce-a fost dupa“. Un tabu demontat surub cu surub. Filmul documentar prezenta povestea Abba de dupa dizolvare. Nu-mi ascund deceptia ca se vorbea de fapt numai despre destinele celor doi barbati, Björn si Benny. Ei erau minunati, geniali, puternici, recasatoriti, relaxati, emancipati, remarcabili. Despre fete – mai nimic. Am ghicit atunci un dureros traseu descendent, omis cu delicatete din comentarii.

Dupa ce am plecat de la muzeu, cineva ne-a spus ca „intimplator“ Agnetha este in Stockholm (din tonul mesagerului, am dedus ca de fapt are o resedinta mai mult sau mai putin secreta in alt oras sau in alta tara) si ca sta la Grand Hotel. In fata cladirii, am inventariat ferestrele cu pupilele dilatate de o speranta inepta. N-am vazut-o pe Agnetha, cred.

Spun „cred“, pentru ca, saptaminile trecute, am vazut pe un post TV american un reportaj trasnet despre o scurta reunire Abba, pentru un documentar. La un moment dat, am ...
citeste mai departe

• Tweet