Monica Davidescu si Aurelian Temisan: Cantec de dragoste

Monica Davidescu si Aurelian Temisan s-au intalnit intr-o zvacnire a soartei, au pornit la drum umar langa umar si abia mai tarziu, dupa ani si emotii si superbe uimiri, au realizat ca se iubesc si merg in aceeasi directie, in acelasi ritm. O logodna lunga si frumoasa i-a adus, treptat, spre verighete, spre intelepciune, spre certitudinea ca-si apartin pentru totdeauna.

Priviti si Pictorialul cu Monica Davidescu si Aurelian Temisan 

Marea Dragoste / Tango: Cand, in copilarie, ai avut revelatia ca vei fi artista/artist? Exista o intamplare dincolo de care nu te-ai mai indoit de drumul tau?

Monica Davidescu: Nici nu stiam bine ce inseamna acest cuvant, atunci. in clasa a doua, la serbarea anuala care avea loc la sfarsitul anului si care era un adevarat eveniment cultural in satul meu (Vistieru, comuna Sotrile, judetul Prahova), am recitat poezia „Mama“ de Mihai Eminescu. A fost un sentiment foarte bizar si o experienta emotionala intensa. Am recitat frumos, cu intonatie si claritate, cu sens al cuvantului, si nu turuit, cum spun de obicei copiii poezii, iar la final, cand asteptam aplauzele si recunoasterea straduintei mele, am avut parte de cateva secunde de suspans, o sala de oameni impietriti, care ascultasera plangand poezia mea si care nu stiau ce sa faca, sa-si ascunda lacrimile, sa le lase sa se vada, sau sa ma aplaude pentru inocenta si naivitatea cu care am spus acele vorbe care au readus, de fapt, in mintea lor, drama familiei mele si totodata recunostinta pentru bunica si tata, care ne-au crescut atat de frumos. Aplauzele de dupa cele cateva secunde in care ma intretineam doar cu bataile inimii mele, care imi rasunau in urechi ca unui iepure fugarit, m-au facut sa cred ca destinul meu e sa spun cuvinte frumoase, pline de sens, pe scena. Nu stiam ce inseamna asta, dar eu imi imaginam ca voi face ceva ce n-a mai facut nimeni vreodata.

Aurelian Temisan: Eu am fost sportiv. Nu am crezut niciodata ca voi putea canta pe scena, in schimb, ca orice copil, imi etalam „talentul“ legand o ata de lana (era mai groasa) de surubelnita tatei (nu existau microfoane wireless) si cantam dupa discuri, sau imitam cate un artist pe care il vedeam la televizor. Dansam, imi admiram vocea, chiar daca de multe ori cantam in gand, miscand doar buzele dupa cum facea artistul pe care il imitam. In imaginatia mea eram cel putin unul dintre cei mai mari artisti. Cand puneam surubelnita la loc, toate reveneau la normal si ma intorceam la antrenamente.

Muzica si-a gasit locul in viata mea o data cu festivalul „Mamaia“ din 1989, unde am fost dus de tata mai mult cu ochii inchisi. In timp, el ma tot testase si vazuse ca e totusi ceva de capul meu si ca mostenisem mai multe de la el, nu doar asemanarea fizica.


Marea Dragoste / Tango: Cine din familia ta avea talent sau simt artistic pe care l-ai mostenit?

Monica Davidescu:  Cred ca tata a avut un „ceva“ anume, artistic, caci a facut parte din echipa de fluierasi a comunei si a participat la cateva evenimente culturale interjudetene... Dar asta a fost demult de tot, cand eram foarte mica, si apoi nu a mai continuat, munca lui era mult mai importanta, pentru ca aducea bani acasa.

Aurelian Temisan: Tatal meu a cantat in tinerete si se pare ca am mostenit picatura de talent de la el. Aveam cinci ani cand, intr-o dupa-amiaza, l-am vazut pe tata la televizor, impreuna cu ansamblul Electroputere. Canta si la acordeon. Am fost tare mandru, desi nu intelegeam mare lucru. Nu m-a tentat niciodata sa cant la acordeonul tatei, dar mai tarziu am constatat ca ii mostenisem calitatile vocale.


Marea Dragoste / Tango: Exista vreo intamplare trista in viata ta, care ti-a marcat copilaria?

Monica Davidescu: Singura amintire pe care o am despre mama. 1976. Ziua in care a murit, si imaginea ... citeste mai departe