vezi galeria foto »
N-a vrut in ruptul capului sa-si spuna virsta. In rest, Iarina Demian, mama lui Ionut si a lui Tudor Chirila si vaduva lui Ioan Chirila, este atit de deschisa, incit si-a lipit fara sovaieli intreaga-i viata pe banda reportofonului meu.
Copilarie petrecuta in lagar
Am ajuns acasa la ea. Ne-am asezat amindoua in jurul unor cafelute delicioase si am sporovait fara sa bagam de seama ca limbile ceasului s-au rotit de zor. Abia tirziu, in miezul conversatiei, mi-am luat nitel atentia de la cele depanate si mi-am invirtit iscoditor ochii prin camera. Ghicindu-mi gindul, Iarina mi-a spus dezmierdind cu privirea obiectele ce ne inconjurau: „Am lasat casa la fel. N-am schimbat nimic. De parca el ar fi in continuare cu noi…“ Ioan Chirila ne zimbeste din duiumul de fotografii care coplesesc incaperea. Prezenta lui, observ, e atit de dorita acolo, incit aproape poate fi simtita. Amin insa subiectul delicat al mortii celebrului gazetar sportiv si o rog pe Iarina sa-mi vorbeasca despre viata ei.
Iaroslava sau Iarina, cum o alinta mama, s-a nascut in Bucuresti. Tatal, Traian Ionescu Niscov, cu 18 ani mai mare decit mama, a fost profesor universitar si doctor in Slavistica. Mama, Maria, foarte frumoasa, plina de sarm si buna crestere, a regretat de multe ori ca nu si-a vazut decit de grijile familiei. Iarina are un frate mai mic cu 7 ani, Stefano, care nascoceste programe pentru compania Boeing, taman in America, si o sora, Viorica, care a terminat Filologia, maritata - a doua oara - cu poetul si traducatorul Sorin Marculescu. Imprastie doar cuvinte admirative despre familia care, zice mindra, a instruit-o pentru viata.
O bucata din copilarie a petrecut-o la Praga. Tatal ei, facind Limbile slave, a fost trimis de Nicolae Iorga in Cehoslovacia cu o bursa, luind cu el sotia si cele doua fiice. Au dat acolo peste un trai fara dureri de cap si nimic nu le-a amenintat tihna pina in momentul in care a izbucnit Al Doilea Razboi Mondial. De-atunci, un adevarat cosmar a inceput sa se deruleze. Iarina, un zgimboi de 5 ani pe-atunci, a fost luata impreuna cu familia si inchisa intr-un lagar. Au! Imi bulbuc ochii cind aud asa ceva, dar n-apuc sa intreb nimic, ca deja capat raspuns. Nu i-a fost teama, ea nu constientiza oricum ce se intimpla, doar parintii erau cei care nu puneau geana peste geana noaptea si-si duceau zilele in lagar tresarind la cel mai marunt zgomot. Aflu ca nu i-a torturat sau molestat nimeni, doar ca, pina sa le fie decis viitorul, nu puteau pleca de-acolo. „Imi aduc aminte ca stateam la o masa splendida“, imi spune cu ochii clatiti de lacrimi, „cu tacimuri de argint, totul era atit de bine pus la punct, dar nu ne dadeau sa mincam nimic. Era un fel de sadism. N-aveam voie sa iesim afara. Stateam inchisi intr-un hotel. Tin minte ca copiii erau mai cuminti decit oamenii mari, care sareau pe ferestre, ca sa scape, sa respire aer proaspat, sa atinga zapada.“ Amintirile de-atunci ii sint tulburi. Stie numai frinturi, iar intreaga poveste nu s-au inghesuit ai ei niciodata sa i-o spuna. Isi aduce aminte doar cum un tren cu geamuri sparte i-a luat si i-a desertat intr-un lagar din Germania. Acolo, in puzderia de oameni de diverse nationalitati, au gasit si români, pictorul Dragutescu fiind doar unul dintre ei. „Am stat in doua lagare in Germania“, spune inghitindu-si emotia. „Primul era numit Krumhûbel. Apoi ne-au mutat intr-o alta localitate, Mariapharr. Acolo stateam intr-o scoala cu paturi suprapuse. Mama era gravida si ocupa un pat singura. Iar noi stateam toti intr-un alt pat, dedesubt.
Apoi mai ...
citeste mai departe
Apoi mai ...
citeste mai departe
COMENTEAZA: