VASILE SIRLI: Nu-mi permit sa dau lectii despre dragoste

Este compozitorul de suflet al tineretii noastre, autorul „Neimplinitelor iubiri”. Vasile Sirli este si, de aproape 20 de ani, directorul muzical al parcurilor Disneyland Paris. Si, dintotdeauna, un om absolut fermecator, delicat, de incredere, pe care toti cei care l-au intalnit il iubesc neconditionat. Intors in tara pentru a pune pe scena Teatrului de Comedie o piesa de teatru regizata de Silviu Purcarete, ne-a facut onoarea de a ne acorda un ragaz de conversatie cu miez, cu o mie de intelesuri.

Desi parintii mei erau saraci, mi-au cumparat pian

Tango: Cum era atmosfera in familie in anii copilariei dumneavoastra? In ce fel de familie ati crescut?

Vasile Sirli: Provin dintr-o familie de agricultori din Nordul Greciei, macedoneni nascuti langa Salonic. Parintii mei s-au nascut acolo si, in anii ’20, asa cum au facut mii si mii de familii de macedoneni in vremea aceea, au pornit spre Cadrilater, unde s-au si casatorit. Dar in ’40 Cadrilaterul a fost cedat Bulgariei, iar parintii mei s-au mutat in Dobrogea. Acolo s-a nascut fratele meu, inainte de razboi, iar, dupa razboi, familia din partea tatalui s-a mutat in Banat, unde m-am nascut eu.

Tango: Ce parcurs complicat! Credeti ca v-a marcat tot drumul acesta?

Vasile Sirli: Sigur. In cei din familie s-a format, mai puternica decat in altii, dorinta de a se realiza, de a invinge, de a lupta pentru supravietuire. Acest lucru a fost pentru toti o forma de a se intrece pe sine. Si eu eram intr-o permanenta uimire, si intr-o permanenta dorinta de a avansa la randul meu. Asa se face ca, ascultand radioul, - la vremea aceea radioul era tot ce se putea in materie de comunicare - si auzind corul de copii Radio, am dorit sa fac parte din acesta.

Eram la Timisoara, la 600 de km de Bucuresti, iar Bucurestiul era, pentru mine, ceva foarte exotic, era undeva in cosmos, pentru mintea mea de copil. Dar ambianta din casa era extrem de pozitiva, iar mama era doritoare de a realiza ceea ce altii nu avusesera. Si ea a spus: „Trebuie sa facem ceva pentru baiatul asta!“. Nici nu stiu daca tata a vrut sau nu a vrut, dar stiu ca mi-au cumparat o vioara. La vioara am renuntat foarte, foarte repede pentru ca mi se parea prea greu, dar, in satul in care eram, un sat jumatate nemtesc, jumatate sarbesc, in care erau doar cateva familii de romani, asa, raspandite ca pepitele de ciocolata in prajituri, in satul acela parintii mei au gasit un pian de vanzare. Era un pian foarte bun, pe care fratele meu mai mare, adolescent, impreuna cu prietenii lui, l-au adus acasa.

Era atunci un fel de efervescenta a anilor ’50, o dorinta a tuturor de a iesi din greu. Fiecare incerca sa-si gaseasca un loc in societatea respectiva, iar eu doream un lucru absolut straniu, voiam un pian! Desi parintii mei erau saraci, ca majoritatea de altfel, mi-au cumparat un pian. Perioada aceea extrem de dura, cu miscari sociale, politice din subteran care-mi scapau, bineinteles, pentru mine era fascinanta, eu eram ca in tara minunilor! Ganditi-va, eram intr-o casa de macedoneni plecati de 30 de ani din Grecia, intr-un sat de influenta germana de langa Timisoara, unde mi se cumpara un pian ca sa invat Mozart, Bach si Beethoven. Era absolut extraordinar, saltul era radical!

Tango: Si asa ati inceput o cariera muzicala de exceptie...

Vasile Sirli: In familie unii priveau cu mult interes evolutia mea, altii nu pricepeau deloc de ce ma indreptam spre pian ca sa fiu un lautar. Altii spuneau: de ce nu? Era un fel de toleranta interna. Parintii au fost priviti uneori ca fiind prea alintatori cu copilul cel mic. Dar ei au fost foarte tari pe pozitie ca sa ma dea la studii. Dupa aceea, am plecat la Liceul de Muzica din Timisoara, si am stat la internat, lucru extraordinar de favorabil pentru mine.

Tango: De obicei copiii sufera cand pleaca de acasa, sunt traumatizati de internat!

Vasile Sirli: Faptul ca am plecat ...
citeste mai departe

• Tweet