Vadim Ghirda: Ca fotograf, fur un pic din fiecare suflet si opresc o clipa timpul in loc

Vadim Ghirda nu apare nici in clasamentele cu tupeu ale celor care au facut din fotografie un business cu profit supraponderal, nici pe listele indesate de nume ale fotografilor considerati celebri in tara noastra. Dar, daca pornesti o cautare pe internet, ai sa constati ca fotograful roman de la Associated Press a publicat in toate marile jurnale ale planetei.

A luat premii pentru care confrati de-ai lui din tari mai cu pretentii si-ar da ani din viata. Iar in urma cu doar citeva zile a fost desemnat drept cistigatorul locului I al sectiunii Pictorial a concursului international de fotojurnalism, Atlanta 2007, un concurs de mare prestigiu. Dincolo de cariera sa discreta si splendida, Vadim e o faptura aleasa, un om de-o frumusete rara, a carui intilnire te innobileaza. Cu sau fara de voie.


Fotografia este, cred cu tarie, o forma de arta

Marea Dragoste / Tango: Cind ai avut prima legatura cu fotografia?

Vadim Ghirda: Mama mea, Oltea Ghirda, a lucrat intr-o organizatie de presa care se numea Agerpres atunci, si a ajuns azi Agentia Nationala de Presa-Rompres. De cind am primele amintiri, vagi, m-am invirtit intre fotografi. Erau oameni din scoala veche, insa fotografia de presa nu semana deloc cu ce este azi fotografia, era foarte limitata si ilustra doar ce se cerea. Era o agentie guvernamentala, in cel mai totalitar sens al cuvintului. Insa, aveau acces, lucrind pentru toti oficialii de atunci, la tehnica ce nu exista in alte locuri. Si iti marturisesc ca, de fapt, atractia initiala a fost nu catre fotografie, ci catre aparate, catre tehnologie in sine.

Marea Dragoste / Tango: Totusi, dragostea, aplecarea catre fotografie, le aveai, mostenite de la mama.

Vadim Ghirda: Mama mea a fost editor foto, dar nu a facut foarte multe fotografii, desi stia sa faca, poate ea are un anumit stres legat de tehnologia complicata... Tatal ei, insa, bunicul meu, avea un hobby destul de serios legat de fotografie. Atunci aparatele nu erau pe toate drumurile si nu erau deloc la indemina, mai ales ca el nu era un om instarit, deci imi inchipui ca, daca avea un aparat foto si au si ramas fotografii de la el de pe vremea aia, inainte sa moara in razboi, poate ca avea niste inclinatii in sensul asta, care s-or fi transmis cumva.

Marea Dragoste / Tango: E nevoie de o privire speciala ca sa fii fotograf? Ca sa poti vedea lumea altfel decit ceilalti?

Vadim Ghirda: Da, fotografia ar trebui cumva sa arate o persoana, sau un loc, o cladire, altfel decit au fost vazute pina atunci. De altfel, asta e si diferenta intre fotografi, nu numai intre cei care pretind ca fac fotografii si fotografi. Diferentele intre fotografi sint strict legate de ochiul lor. Deci da, e nevoie de o privire, sa-i zic, speciala. Aparatele au devenit foarte accesibile. Si ca bani, dar si ca modalitate de utilizare. Apesi acolo si poate sa iasa ceva clar, frumos expus. O fotografie. Inainte, potriveai toate lucrurile astea cu mina, in timp real, timpul, diafragma, era un proces intreg pe care trebuia sa il faci pentru ca fotografia sa fie tehnic corecta si, in acelasi timp, trebuia sa urmaresti si ce se vede. Partea buna este ca, acum, oamenii neindeminatici au si ei acces sa faca fotografii. Daca au ochi. Minusul fundamental al acestei raspindiri este ca a condus multa lume sa creada ca toti putem fi fotografi, afecteaza intelegerea faptului ca e o meserie care inseamna niste cunostinte, o anumita inclinatie.

Marea Dragoste / Tango: Nu e mai degraba altceva decit o meserie? Un domeniu artistic?

Vadim Ghirda: Sint tipuri si tipuri de fotografie. Pina la un anumit nivel, o putem invata. Diferentele, granita fina, intre cel care apasa pe buton si face poze de buletin si cel care face portrete marcheaza trecerea catre ...
citeste mai departe

• Tweet