SOFIA VICOVEANCA - Cu barbatul meu n-am trait o iubire nebuna

Sofia Fusa, dupa numele parintilor, s-a nascut in septembrie ‘41, in nordul Bucovinei, undeva dincolo de sârma ghimpata, spune cu strângere de inima. In Toporauti, mai exact, un satuc de vis ce-a incaput, din ‘40, pe mâna rusilor. „Copilaria mea a fost foarte trista“, continua cu amar. „Parintii mei erau instariti, aveau pravalie, cai, pamânt, pomi fructiferi. Eram foarte mica când tatal meu a fost inchis si a stat multi ani prizonier la rusi. Iar mama, pentru ca a ramas numai cu mine, a ingropat toate bunurile, toata bruma muncii, si m-a luat in brate ca sa ne refugiem la o matusa, in partea româneasca a Bucovinei, in Vicovu de Jos, sperând ca se vor linisti apele si ne vom intoarce apoi acasa. Ei bine, nu a fost asa.

Nu sunt arta nici desenele si nici poeziile mele, dar sunt un refugiu

S-a pus sârma intre pamânturi, am ramas cu ce aveam pe noi si am inceput munca. Amândoua. Azi munceam, mâine mâncam. Ani de zile nu am stiut nimic de tata. Stateam intr-o casa minuscula cu o camera si un fel de camara mititica ce avea un gemulet. Acolo aveam un pat si o soba improvizata. Lânga casuta era o gârla si ploua foarte mult, si adesea erau inundatii.“ De la sase ani, mama i-a pus acul in mâna si a invatat-o sa coasa, câstigându-si astfel traiul si demnitatea. „Mai târziu am invatat sa tes, apoi mergeam cu ziua la prasit. Viata mi-a fost incarcata. Dar mi-a placut sa muncesc, pentru ca munca inlatura singuratatea si urâtul“. In copilarie, n-a apucat sa citeasca atât cât i-ar fi placut, dar isi umplea timpul liber participând, de fiecare data cu ghes, alaturi de mama ei, la toate sarbatorile, aniversarile satului, momente ce-si regasesc farmecul si emotia in paginile volumului de poezii ce poarta semnatura si sensibilitatea Sofiei Vicoveanca. Mai are 38 de poezii si vreo 15 desene nepublicate si trudeste cu sârg si la un material muzical. „De ce dau zor? Eu sunt la capat de drum, timpul nu iarta, vine, râde si se duce, te lasa in urma. Ei, hai sa nu il lasam totusi sa treaca aiurea!“ Spune ca n-a fost predestinata scrisului si desenului, ci si le-a insusit intr-o doara. „Nu sunt arta nici desenele si nici poeziile mele, dar sunt un refugiu. Sunt momente in noapte când somnul fuge si nu mai apare, si atunci scriu sau desenez. Poeziile mele nu-s de pus in raft, sunt de suflet. Nu fac un caz din asta. Sunt o implinire a mea, un refugiu al meu. Când sunt singura incerc sa imi umplu timpul, ca sa nu las singuratatea sa imi bata la usa.“

Tata s-a intors din lagar cu o astenie nervoasa si nu voia sa ma auda cântând

Regasirea tatalui, in adolescenta, a fost stapânita de emotie. „Eram la scoala si am gasit in fata mea un barbat foarte slab. Tatal meu era inalt ca un brad, dar ajunsese la 35 de kilograme, pentru ca fusese bolnav de tifos. S-a apropiat de mine, m-a luat in brate si a spus ca e tatal meu. L-am crezut, ca avea mama o fotografie si semana la chip cu omul din fotografie. Tata s-a intors din lagar cu o astenie nervoasa, a venit marcat din cauza suferintei si nu voia sa ma auda cântând. Voia liniste si curatenie in casa, sa nu vada o pana de rata sau de gâsca prin curte. Trecusem de 14, 15 ani, vârsta la care incep fetele sa iasa la hora, dar eu, pentru ca eram o fata refugiata, necajita, din parinti foarte saraci, nu aveam voie – asa spunea tatal meu, si mama era de acord – sa port camasi inflorate, colorate. Totul trebuia facut cu discretie, mama imi spunea sa nu râd când nu trebuie si râsul sa-mi fie potolit. Si-mi mai spunea ca vaca mea cu lapte sunt mâinile mele.“ Matusa din Vicov a Sofiei, care, in tinerete, se visa realizata pe plan artistic, a fost cea care i-a schimbat destinul. Spunând ca pleaca la lucru, o lua de mâna pe fetita si mergeau impreuna sa se intereseze cum ar putea-o inscrie la ansamblul Ciprian Porumbescu, din Suceava. „Sigur ca mama a pornit cu suparare, cu blesteme, cu amaraciune, când a auzit ca vreau sa plec. Ajutorul, mâna ei dreapta o parasea. Eu pe fratii mei, Ionica ...
citeste mai departe

• Tweet