Romulus Vulpescu - Fericirea nu vine pe merit

Farmecul marelui scriitor Romulus Vulpescu se prelungeste dincolo de cuvinte. In intonatia glasului cu inflexiuni profunde, in desenele cu care-si danteleaza superbele carti, in fumul de tigara din care construieste castele pentru toate povestile lui fascinante. L-am intilnit - o bucurie, o mare onoare - in camera sa indesata de carti si proiecte. In odaia de alaturi a apartamentului din Piata Rosetti se afla, cufundata in propriile lecturi, doamna Ileana Vulpescu, sotia sa de-o viata, restauratoarea artei conversatiei.

Chiar si Homer atipea din cind in cind

Marea Dragoste / Tango: Faceti atit de multe lucruri, scrieti poezie, proza, traduceti, dar cum va cunoaste lumea cel mai mult? Sub care dintre fatetele personalitatii  dumneavoastra?
Romulus Vulpescu: Lumea e obisnuita sa lipeasca etichete celor din jur. O face din comoditate, din varii motive. De fapt, mai mult critica face asta, publicul, nu. Primesc telefoane de la necunoscuti, care nu spun o vorba despre traduceri, despre Villon... Ei stiu de poezie, altii stiu de proza, altii stiu de teatru, altii m-au vazut jucind in film. Eu am facut lucruri bune, mai putin bune sau chiar proaste, in fiecare domeniu. Am scris poezie proasta, proza proasta, am scris si eseistica proasta. E fatal. Si nu spun asta ca sa n-apuce altul s-o spuna, ci pentru ca asta-i o realitate.

Marea Dragoste / Tango: Deci credeti ca orice scriitor are si texte proaste? Totusi, asta nu recunoaste aproape nimeni.
Romulus Vulpescu: Ba da, oamenii seriosi recunosc. Unii, da, sint foarte precauti, in sensul ca sint mai avari cu publicatul, nu publica decit ce li se pare foarte bun. Dar se intimpla ca ramin manuscrise, care pina la urma se editeaza; si apoi se spune ca „uite, dom’le, ai vazut ca scrie si prost ?“ Si nu toata lumea are sansa unui Maiorescu (ma refer aici la Eminescu), care sa-i faca editia. De exemplu, un titan cum este Rebreanu, o forta a prozei românesti, a scris „Amindoi“, care e o prostie. Sadoveanu a gresit si el cu „Nada florilor“. Indiferent de circumstante, nimeni nu i-a silit pe oamenii astia sa le scrie. Dupa „Ion“, „Rascoala“, „Padurea Spinzuratilor“, niste capodopere, Rebreanu nu mai avea nevoie de nimic. El a mai scris „Craisorul Horea“, care nu este o capodopera. Si ce ? Chiar si Homer atipea din cind in cind... Revenind la ce m-ati intrebat prima data, eu consider ca – bine, nimeni nu-si poate alege destinul – important este pentru mine sa am o activitate culturala, in general. Nu e important ca eu sa ramin ca un mare sau un bun poet sau gazetar sau regizor, ci sa fi fost un ferment cultural.

Marea Dragoste / Tango: Care a fost momentul in care ati inteles ca mergeti pe un destin cultural? Il puteti identifica?
Romulus Vulpescu: Am avut sansa ca parintii mei, care erau oameni simpli, cu sapte clase primare, m-au lasat, m-au incurajat, ba chiar m-au ajutat baneste in toate aceste evadari ale mele. Am vrut sa fac teatru, am facut teatru; apoi am facut filologie si am devenit redactor, caci n-am talente de pedagog, nu sint un bun profesor. Un profesor trebuie sa aiba rabdare, sa spuna de douazeci de ori acelasi lucru, eu nu am.

Marea Dragoste / Tango: Ati constatat ca sinteti altfel decit ceilalti copii sau adolescenti, citeati mai mult decit ei?
Romulus Vulpescu: Da, citeam. De la patru-cinci ani citeam, m-a invatat tata. Ne plimbam duminica pe strada, pe Calea Victoriei, si el ma invata cifrele, valoarea lor, dupa preturile la stofe. Eu sint, probabil, in afara de cel care l-a trimis la moarte pe Maresalul Antonescu, unul dintre ultimii supravietuitori care l-au cunoscut personal. Pe atunci era Generalul Antonescu. Eu eram cu taica-meu pe strada, era vara, si ne apropiam de fosta Biblioteca Universitara. Pe vremea aceea, barbatii erau obligati sa umble cu cravata, cu palarie. Eu aveam cam sase ani si am vazut un domn, un ofiter, potrivit de statura, iar in spatele lui mai mergeau doi ofiteri, dar nu erau garda. Lumea trecea prin dreptul lor, iar barbatii ridicau ...
citeste mai departe

• Tweet