MARINA CONSTANTINESCU: Nu aduci pe lume un copil pentru tine. Il aduci pentru el!

Este jurnalist de stirpe aleasa, filolog de marca, critic de teatru, om de onoare, femeie in toata splendoarea cuvintului, sotie a actorului Mircea Rusu, mama a unui baietel de 7 ani. Marina Constantinescu este, deopotriva, realizatoarea talentata si frumoasa care izbuteste, in fiecare saptamina, sa-si ademeneasca interlocutorii pina la confesiunea absoluta. In “Nocturnele” televiziunii nationale.

Niciodata nu am obtinut nimic fara travaliu


Marea Dragoste / Tango: Ce fel de copilarie ati avut?

MARINA CONSTANTINESCU: Cred ca am avut foarte mult noroc in viata. Nu mi-a fost niciodata usor, niciodata nu am obtinut nimic fara travaliu, niciodata n-am avut sentimentul ca mi se cuvine ceva. Desi parintii mei mi-au oferit totul... Am avut o copilarie speciala din toate punctele de vedere. Am fost cumva ferita de uritul lui Ceausescu... Si daca am invatat de la ei, pe linga multe altele, ceva esential, am invatat ca orice ai face pe pamint, este fundamental sa faci cu pasiune. Sa simti ca fara acea profesiune, fara acel om, nu se poate.


Marea Dragoste / Tango: In ce fel v-a schimbat destinul povestea de dragoste pe care ati trait-o in anii aceia, de dupa facultate, cu domnul Manolescu?

MARINA CONSTANTINESCU: Cred ca m-a marcat fundamental. Este relatia care m-a maturizat din toate punctele de vedere. Relatia care mi-a revelat eul. Da, este o poveste care a durat ani de zile si care a suportat trauma politicului. Am fost afectata foarte tare de daruirea acestui intelectual rar si de marca, daruire pina la disolutie, pina la abandonarea fiintei si a scrisului, care era fiinta lui, pina in ’96. S-a daruit nu doar societatii civile, ci si politicului. A coborit in cetate si a incercat din rasputeri sa schimbe in bine drumul Romaniei. Ce a primit?... Daca Cehia a preferat un Havel, Romania se pare ca-si amina intilnirea cu astfel de personalitati.


Marea Dragoste / Tango: Deci ati dus si dumneavoastra, intr-un fel, lupta asta, in anii aceia grei de dupa revolutie.

MARINA CONSTANTINESCU: Da, atunci am dus-o cu Liga Studentilor, cu mineriada a carei trauma nu se poate vindeca niciodata. Studentii, stiti, s-au alaturat Pietii mai tirziu. Daca stau sa ma gindesc, atunci s-au pus bazele societatii civile, a venit Grupul de Dialog Social, cu toti de la „22“, cu Liiceanu in balcon. Cu balconul a fost ceva foarte nostim. Noi aveam niste boxe la Universitate. Am zis, mai, daca am deschide balconul si am scoate boxele astea si am spune ce credem si noi, pentru ca, uite, suntem in mijlocul orasului, pozitie mai tare ca asta nu exista... Si atunci Marian Munteanu a zis da, dar cum facem, ca n-avem cheia de la balcon. Dar, daca fac rost de cheie, ducem boxele?, am spus eu. Si a ramas, cumva, in coada de peste. Si m-am dus - asta chiar ca n-am mai spus-o niciodata! - am vorbit cu femeia de serviciu, ne simpatiza foarte tare, si mi-a dat cheia. Cheia de la laborator, pentru ca era un laborator cu roci de zeci de ani, ale unui profesor de la geologie. El a si venit, cind a auzit ce am facut noi, dar l-am asigurat ca n-o sa se intimple nimic, si nici o piatra n-a fost doborita, decit cind au intrat minerii. Asa am deschis balconul Universitatii. A urmat una dintre cele mai frumoase victorii ale democratiei din Romania. Atunci, daca va aduceti aminte, noi sustineam punctul 8 de la Timisoara - legea lustratiei de azi - cei care au avut functii in aparatul comunist, au colaborat cu securitatea sa se dea deoparte. Va dati seama, daca atunci s-ar fi implinit lucrul asta, unde era Romania azi? Asta ceream noi: igienizare.


Marea Dragoste / Tango: Am facut un ...
citeste mai departe

• Tweet