Am sunat la usa ei, la ora si la data stabilita, cu groaza ca voi avea in fata ochilor unul dintre acele personaje burgheze care au ramas tributare unor fixatii anacronice. La ce ma puteam astepta de la urmasa unui magnat interbelic? Dar in prag a rasarit o femeie de consistenta unui fluture, senina, normala, relaxata. De cum am auzit-o vorbind, am dedus ca doamna are clasa. In primul moment, mi-a parut de 25 de ani, dar cunoscandu-i traseele si istoria, am stiut ca are peste 45. Arata superb si, contand pe asta, a refuzat sa-mi spuna cati ani are de fapt…
Bunicul ei, Dumitru Mociornita, a fost cel mai bogat producator de incaltaminte si pielarie din Romania anilor 20’-30’. Instinctiv, am tras cu ochiul la pantofii de azi ai nepoatei lui. Am admis instantaneu ca de mult n-am mai vazut ceva atat de fin. Dupa o perioada de calvar, in care comunistii le-au confiscat averea si i-au torturat fizic si psihic, Marie-Rose s-a trezit in Canada, unde s-au refugiat parintii ei, disperati. Ei traiesc si astazi in Montréal, iar ea s-a intors o vreme in Romania, in speranta ca va recupera cate ceva din averea si memoria bunicului sau.
Am fost mintita, furata, jignita…
Simona Catrina: In baza caror date sufletesti lupti atat de aprig?
Marie Rose Mociornita: Lupt pentru ca sunt in stare s-o fac. Poate ca e un noroc. Sunt constienta ca nu toata lumea poate sa faca ce-am facut eu. E greu sa te smulgi din ale tale si sa lasi balta o slujba in America, numai ca sa vii in Romania si sa incerci sa recuperezi ce-ai avut candva. Si nu e usor deloc! Am fost mintita, furata, jignita… Au incercat orice ca sa ma descurajeze
S. C.: Ai reusit, pana la urma?
Marie Rose Mociornita: Am zece case in Bucuresti si eu stau cu chirie. Asta spune destul despre otrava birocratiei. Nu le pot recupera, deocamdata, desi sunt ale familiei mele!
S. C.: Mai bine hai sa incepem cu povestea celor zece case. Implicit, cu radacinile tale.
Marie Rose Mociornita: Tata e unul dintre cei cinci copii ai bunicului meu, Dumitru Mociornita. Bunicul a pus la punct cea mai impresionanta si prospera industrie de pielarie si pantofi din Romania interbelica. A avut o viata privilegiata, era al treilea ca avere din tara! Colectiona obiecte de arta, a construit spitale, a ajutat mii de oameni, avea chiar si o echipa de fotbal finantata de el, “Carmen” se numea. Dar apartinea unei elite, avea un bun simt si un rafinament pe care nu-l mai depistez azi pe-aici, din pacate.
S. C.: Iar copiii lui?
Marie Rose Mociornita: Bunicul si-a pus copiii sa munceasca in fabrica de cand aveau 12 ani, stiai? Pare incredibil, la pozitia si averea lui. Azi, odraslele de patroni n-au nici o grija. Traiesc pe spatele parintilor. Dupa ce iesea de la scoala, tata mergea la fabrica, la bunicul, si muncea pe rupte. Asta pe de o parte ca sa se familiarizeze cu tabacaria, iar pe de alta parte ca sa poata prelua intr-o zi fabrica, asa cum a si facut, de altfel. Asa se face ca pe vremea aceea relatiile dintre angajati si patroni functionau mult mai bine. Ineptiile cu “capitalismul sangeros” au fost lansate de comunisti, ca sa compromita sistemul. Azi, nici patronii si nici angajatii nu manifesta prea mult respect unii fata de ...
citeste mai departe
Afisari: 29363
Marie Rose Mociornita: Daca vrem sa se schimbe barbatii, trebuie sa ne schimbam noi!
Marie-Rose Mociornita, nepoata unuia dintre cei mai vestiti si mai bogati capitalisti din Romania interbelica, a avut un destin zvarcolit, haituit de spectrul unui cosmar comunist. In ciuda unei traiectorii dureroase, Marie-Rose arata si se poarta impecabil, isi cultiva echilibrul spiritual si psihic, pe care putini ar mai fi avut forta sa-l pastreze, dupa atatea convulsii.
COMENTARII:
COMENTEAZA:
Cele mai citite din Interviuri
-
Puya: Eu nu sunt nici pedelist, nici pesedist, sunt pesimist
-
Robert Turcescu: Muzica e un cadou superb pe care mi l-a oferit viata
-
Dana Savuica: Eu nu mi-am inselat niciodata barbatul
-
Andrei Partos - Mi-am spus ca daca nu ma face fiul meu bunic, atunci ma fac singur tata!
-
Oana Sarbu: In adolescenta eram frumoasa-frumoaselor si puneam baietii pe jar
Romania de care suntem mandriAm vazut aseara o editie a emisiunii Romania desteapta, pe televiziunea nationala, si m-am emotionat pana la lacrimi. E
MATERIALELE PUBLICATE PE ACEST SITE SUNT PROPRIETATEA EXCLUSIVA
MAREA DRAGOSTE
www.revistatango.ro
SI NU POT FI PRELUATE, INTEGRAL SAU FRAGMENTAR, FARA ACORDUL SCRIS AL DETINATORILOR ACESTUI SITE.
Pentru mai multe informatii, ne puteti contacta la adresele de e-mail:
mareadragoste@revistatango.ro, alice@revistatango.ro
MAREA DRAGOSTE
www.revistatango.ro
SI NU POT FI PRELUATE, INTEGRAL SAU FRAGMENTAR, FARA ACORDUL SCRIS AL DETINATORILOR ACESTUI SITE.
Pentru mai multe informatii, ne puteti contacta la adresele de e-mail:
mareadragoste@revistatango.ro, alice@revistatango.ro
Foto
sint coplesita, m-am regasit citind acest interviu ,gindesc si simt ca D-NA MARIE ROSE MOCIORNITA ,asta si poate pentru ca am avut sansa sa lucrez si sa calatoresc peste hotare, ma regasesc in multe ipostaze, ii doresc d-nei sa fie sanatoasa si sa apara cit mai des pe sticla ,este un om valoros care ne face placere sa o ascultam de fiecare data cind apare care ne ajuta sa ne cunoastem limitele.
DOAR ATAT VREAU SA SPUN SI JUR CA E DIN SUFLET......PENTRU O ADEVARATA DOAMNA, JOS PALARIA!
tot respectul si toata consideratia pentru o doamna de mare clasa! felicitari pentri ideea unui asemenea interviu
De mai multe ori am urmarit-o pe domana Mociornita in interviuri si de fiecare data ma impresioneaza placut .
Frumos si tot respectul, dar sunt speriata ca judecata societatii romanesti a ramas aceeasi de acuma citiva ani !!! De ce nu incearca ceva care sa aibe un impact mai mare, adica mai transparent catre toata societatea, de laudat chestia cu centrul de ajutor al celor care sunt pe drumul ingerilor, dar pentru cei care pot avea un cuvint de viitor nu face nimic si nici la vedere ... vezi Fundatia Margareta care este de toata lauda dar despre care se stie foarte putin...
Felicitari pentru articol. Ca de fiecare data, doamna Mociornita impresioneaza prin distinctia, inteligenta si simplitatea cu care isi exprima ideile si parerile despre societatea noastra, in care valorile fundamentale in care credem si pe care le respectam zi de zi(tot mai putini dintre noi, e adevarat)au fost desfiintate.
Fac parte din generatia de "sacrificiu", la revolutie eram studenta, si , ca si doamna Mociornita, am crezut si am luptat pentru distrugerea comunismului din Romania, am sperat apoi ani de zile ca ne vom recapata valorile si demnitatea, insa acum am pierdut orice speranta. Ce tara este aceea care nu isi mai respecta cetatenii, nu isi respecta promisiunile, nu le acorda drepturile firesti la ingrijire medicala, educatie , cultura?
Ii impartasesc doamnei Mociornita parerea pe care si-a exprimat-o referitoare la conditia femeii in societatea noastra romaneasca. Meseria m-a purtat in diferite tari din lume (lucrez de multi ani intr-o companie internationala , lider mondial in domeniul sau)si bineinteles m-a lovit la inceput diferenta enorma de mentalitate privitoare la capacitatile femeilor de a avea o cariera si, culmea, de a evolua in plan profesional. In Romania , asa cum spunea si doamna Mociornita, la treizeci de ani esti considerata batrana, iar la patruzeci de ani esti considerata deja ca si moarta ca femeie, din toate punctele de vedere. Nu mai ai dreptul sa ai nici viata sexuala, iar profesional vorbind "mergi spre pensie", deci nu trebuie sa mai ai nicio pretentie de evolutie. Ba, mai mult decat atat, daca sotul are o aventura, trebuie sa te resemnezi, ca de, are dreptul si el la o femeie mai tanara, sa zici merci daca nu te "lasa". In Romania, daca ai patruzeci de ani, muncesti din greu, ai o cariera solida, faci sport zilnic, te imbraci modern si indraznesti sa spui ca te iubesti cu sotul mai ceva ca-n prima zi, esti privita ca o nebuna . Cum? Nu gatesti? Nu faci curatenie? Nu faci lectii cu copiii? Ce fel de femeie esti? Din pacate, realitatea este ca traim ca in evul mediu si este absolut de neinteles cum, avand in vedere deschiderea pe care o avem acum spre lume (prin internet, televizor, presa), nu realizam in ce gaura neagra ne aflam. Am impresia ca traim undeva intr-o insula izolata de civilizatie, de normalitate si parca zi de zi se adanceste prapastia. Pacat, acestea se afla doar la un pas distanta, depinde de noi doar sa-l facem, pentru noi si pentru copiii nostri.