LOREDANA GROZA: Daca nu-ti gasesti in viata scena ta, sfarsesti prin a-i judeca prea mult pe altii

atat de libera, de nonconformista?...

LOREDANA GROZA: Da, libera, dar nu trebuie sa jignesti oamenii, nu trebuie sa-i ranesti. Uneori, in viata, esti obligat sa taci, sa nu spui anumite lucruri pe care ai vrea sa le spui, si trebuie sa-ti pastrezi o anumita rusine: pe care eu o am, chiar daca lumea crede ca am curaj, am tupeu... asta am doar pe scena. In realitate sunt total opusul a ceea ce crede lumea despre mine. Cred ca, in general, marii entertaineri din lumea asta sunt cei mai mari timizi, si scena e tratamentul lor de a scapa de timididate, si de-aia si aleg o astfel de meserie.

E foarte interesant cum in viata iti declansezi energiile pe care le tii in tine, cum faci un debuseu intr-un loc in care nimeni n-ar crede. E o eliberare. Si fiecare trebuie sa faca asta, pentru ca daca tii in tine si nu-ti gasesti in viata scena ta, pe care sa te desfasori, sfarsesti prin a-i judeca prea mult pe altii, prin a trai vietile altora si nu pe a ta, si prin a fi incarcat de rautate si de ura, sentimentele cele mai negative, care te murdaresc.


Tango: Se tot spune ca lumea e impartita in spectatori si jucatori: unii care traiesc si altii care spun „asta n-ai facut bine“.

LOREDANA GROZA: E adevarat! Sunt arbitri! E greu... Dar despre mine se spune ca sunt un om care face ca lucrurile sa se intample. Si probabil de asta am oameni in jur care asteapta sa initiez eu ceva ca ei sa ma urmeze. Intr-un fel, e o pozitie onoranta, dar e foarte grea, pentru ca de multe ori as vrea sa stau si eu de partea cealalta, sa astept si sa mi se ofere. Dar asta e, am fost pioniera de mica – am fost prima facuta pioniera din clasa! – si se pare ca imi place, in continuare, sa fiu pioniera. Sau sa vorbesc despre lucruri pe care unii le evita sau de care le e teama. Imi place sa scriu despre tot felul de lucruri in cantecele mele, acum am inceput sa scriu si in engleza, e foarte interesant.


Tango: Da, esti si mai libera!

LOREDANA GROZA: Scriam la New York, am gastile mele cu care scriu, acolo, avem o anumita intimitate, pentru ca deja scriu de doi-trei ani acolo muzica, am trecut de multe faze... Cand scrii un cantec e ca si cum ai incepe o relatie, virtual poti sa faci orice cu persoana respectiva, pentru ca-ti impartasesti niste ganduri si niste idei extrem de intime, uneori dureroase... Altfel de ce sa mai scrii cantece? Doar sa spui „I miss you, I love you“? Chiar de curand am auzit un cantec asa... dar mai spune-ne ceva nou!

Nu sunt adepta acestui fel de muzica, trebuie sa spui o poveste in orice faci in viata asta. E cel mai simplu lucru si cel mai greu. E un lucru pe care mi l-a impartasit Joe Lynn Turner, fostul solist de la Deep Purple, cu care am cantat la Cerbul de Aur cantecul pe care l-am scris impreuna, la New York, acum un an, se numeste „Heaven“. Lui i-a placut foarte mult conceptul, pentru ca a ascultat cantecul in forma in care era atunci si a vrut si el sa-l cante. Americanii sunt foarte sinceri, asta-mi place, ca n-au orgoliul asta... daca ceva e misto, ei recunosc! Poate sa fie oricine, si un zidar, daca ala a venit cu o idee buna, da, tata, jos palaria!

Noi ne ... citeste mai departe