De ziua indragostitilor, spectacolul superb al maestrului Gigi Caciuleanu, Imagine all the people, a fost cel mai de pret dar facut spectatorilor ieseni, dar si celor veniti din intreaga tara pentru a lua parte la un asemenea eveniment. Pe scena invatata deja cu maretia a Operei din Iasi, al carei manager Beatrice Rancea cauta frumusetea dincolo de limite, „peste poate”, cum defineste Gigi Caciuleanu efortul artistic, dansul balerinilor a redesenat coordonatele lumii, ale luminii si ale zborului. Iar a doua zi, intr-un dialog in care maestrul si-a demonstrat din nou generozitatea, ni s-a dat sansa sa intram in lumea miraculoasa a unui artist atat de special, incat seamana cu noi toti la un loc.
Fotografii de Paul Buciuta, realizate la Opera Nationala Romana Iasi
Alice Nastase Buciuta: Exista surse de inspiratie pe care le cautati intentionat? De unde vin ideile pentru spectacolele, atat de speciale, pe care le faceti?
GIGI CACIULEANU: Intotdeauna m-am intrebat cum s-a nascut lumea. Exista acea teorie a Big Bang-ului care ma fascineaza, pentru ca nu reusesc sa cred ca din nimic s-a creat totul… Dar uite asa se intampla si cu creatia, cateodata din neguri iti apare cate o sclipire, care uneori e foarte indepartata, alteori e limpede si in ea vezi tot spectacolul. Mi s-a intamplat sa vad tot spectacolul, in intregime, intr-o secunda, asa ca in Big Bang ori ca in Aleph-ul lui Borges. Cele mai bune spectacole, care au functionat multa vreme, sunt cele pe care le-am vazut deodata. In ceea ce priveste sursele de inspiratie… Eu incerc sa nu ma inspir nici macar din mine insumi, nu imi place sa ma plagiez nici pe mine insumi, sa iau de la mine idei. Daca cineva ia de la mine idei, foarte bine, inseamna ca are de unde lua!
Marea Dragoste/revistatango.ro: Nu va suparati, daca va ia cineva idei?
GIGI CACIULEANU: Ma supara, dar nu ma supar. Inseamna ca are de unde lua, asta doamna Miriam Raducanu m-a invatat. La un moment dat cand, pe vremuri, cineva mai ciupea cate o idee de la dumneai si o prezenta ca pe o idee personala, m-am dus la ea mahnit si i-am zis, „doamna Papa, parca era ideea dumneavoastra!”. Mi-a raspuns: „Nu, baiatule, lasa, daca au luat-o, inseamna ca aveau de unde lua!”. E foarte frumoasa aceasta generozitate pe care dumneai o are. Cate mi-a dat mie, cate am luat de la ea! Pot sa spun ca de fiecare data cand dansez sau creez ceva, pe undeva traieste aceasta maiastra in mine, nu pentru ca nu reusesc sa ma detasez, ci pentru ca nu vreau sa ma detasez, atata inspiratie mi-a dat! Nu pentru o idee sau alta, ci o inspiratie de dans, de viata, de arta!
Pentru mine, conceptul de tara e concret si abstract, in acelasi timp. La un moment dat, a trebuit sa ma lepad de tara, pentru ca nu aveam incotro, si sa-mi gasesc o alta tara, fiindca omul fara o tara nu poate trai.
Marea Dragoste/revistatango.ro: Spuneati de spectacole care merg si altele care nu merg. Ce face diferenta intre ele pana la urma?
GIGI CACIULEANU: Picturile lui van Gogh n-au mers imediat si uite ca merg acum. Problema spectacolului este ca e un lucru efemer si, chiar daca este filmat, nu mai e acelasi lucru. Un spectacol in doua dimensiuni isi pierde celelalte dimensiuni, nu numai pe a treia, chiar pe celelalte, emotionale. Chiar si atunci cand sunt filmate de niste cineasti foarte puternici si buni, devin filmele lor, dar nu mai e ceea ce este spectacolul, momentul ala privilegiat. Spectacolul traieste numai o data, ca un fluture care va arde, pentru ca se apropie de lampa, si asa va sfarsi, mistuit de lumina.
Marea Dragoste/revistatango.ro: Si nu va doare asta, nu aveti un sentiment de risipire?
GIGI CACIULEANU: Ba da. Este mai mult decat o risipire, este o ardere si atunci problema este sa te regenerezi din cenusa, asa cum face Phoenix. Dupa fiecare spectacol, te readuni din cenusa aia si re-zbori, re-pleci la drum, ceea ce e acelasi lucru.
Marea Dragoste/revistatango.ro: Metafora zborului este prezenta pretutindeni in opera dumneavoastra, in ceea ce declarati. Si aseara, dupa spectacol, v-ati mai luat zborul o data si ati dansat pentru noi. A fost un moment absolut fabulos si o surpriza pentru noi toti. Cum l-ati gandit, cum l-ati nascut, cum s-a intamplat asa minune pentru publicul de la Iasi?
GIGI CACIULEANU: In primul rand, am vrut sa multumesc publicului care a venit atat de numeros si nu numai ca a aplaudat, dar aproape l-am simtit dansand cu noi. As fi putut dansa si incaltat, dar a te descalta este un act simbolic, te descalti si intri in templu. Si asta am facut. Am vrut sa ma expun si personal, pentru ca mi se pare frumos acest act de a se despuia in fata publicului. Asta face un clovn, asta face un pictor, asta face un mare interpret, se dezbraca gol in fata publicului. Maria Tanase sau Edith Piaf erau numai voce! Mi-aduc aminte niste spectacole ale lui Edith Piaf pe care nu le-am vazut decat filmate: singura, imbracata in negru si numai acea voce care zbura din ea! Bineinteles, zborul nu este numai al meu, este al nostru, al tuturor. Omul are visul acesta de a zbura de foarte multa vreme.
Marea Dragoste/revistatango.ro: Visati mereu ca zburati? Visati asta?
GIGI CACIULEANU: Visez ca zbor atunci cand, foarte curios, un spectacol se incheaga, am la un moment dat acest vis al zborului, al plutirii in aer. Sunt zboruri diferite. Este plutirea in aer, adica planatul. Exista insa si zborul vertiginos, acela este superb de incercat!
Marea Dragoste/revistatango.ro: De incercat in vis?
GIGI CACIULEANU: De incercat in vis, da, din pacate nu-l pot incerca decat dansand. Eu il incerc cand dansez. Si uneori visez ca zbor.
Marea Dragoste/revistatango.ro: Si in rest, ati incercat sa sariti cu planorul… ?
GIGI CACIULEANU: Nu, saritul in gol nu e la fel cu zborul. Aruncatul in gol e pe dos, e inversul zborului. Noi putem zbura cu totii. Cred ca omul are in el si din animal, si din inger, iar acea parte ingereasca ne este accesibila absolut tuturor. Chiar si unui criminal.
(Intervine, neasteptat, unul dintre masinistii care asezau decorurile in scena…)
Ion Pavel: Ma scuzati ca ma bag, dar v-am auzit fara sa vreau. Din planor nu se sare. S-au incercat salturi din planor, dar exista pericolul sa mori. Eu am facut si una, si alta, am sarit si cu planorul, si cu parasuta, de asta stiu. S-a sarit din planor, dar a sarit doar al doilea, din spate… Ma numesc Ion Pavel si am facut 17-18 ani de planorism…
GIGI CACIULEANU: Si sunteti si sef la masinisti aici. E frumos ca ati intervenit. M-ati intarit in ceea ce spuneam.
Marea Dragoste/revistatango.ro: Ce altceva visati?
GIGI CACIULEANU: La un moment dat, chiar nu stii unde se termina visul si unde incepe realitatea. Visul, in sensul intamplarilor fabuloase care se intampla atunci cand inchizi ochii si nu mai vezi decat ce e inauntru. M-am intrebat foarte des cum viseaza un orb din nastere? Ce fel de imagini poate visa? Eu cred ca aceleasi, cu toate ca probabil nu a vazut niciodata nimic, dar imaginile lui vin din alte lumi. Lumi prin care si noi calatorim visand. Si probabil ca de aceea rezistam aici, pentru ca avem niste portite de scapare in vis. Eu visez colorat, in culori foarte puternice. Se spune ca e un semn de nebunie.
Marea Dragoste/revistatango.ro: Dar are legatura, poate, cu faptul ca sunteti artist nebunia asta, bogatia asta de vise care o diferentiaza de alt fel de a visa? Sa stiti ca sunt oameni care nu viseaza deloc sau care nu-si amintesc nimic.
GIGI CACIULEANU: Nici eu nu-mi amintesc intotdeauna. Mi-amintesc ca am visat, dar, de exemplu, asta-noapte am visat vreo sase vise foarte puternice. De aceea ma scol foarte obosit. Trebuie sa dorm mult, pentru ca obosesc mai mult in vis, decat in viata (rade).
Marea Dragoste/revistatango.ro: Spectacolul Imagine all the people cum a fost, l-ati visat? Cum s-a nascut spectacolul pe care l-am vazut aseara?
GIGI CACIULEANU: Spectacolul pe care l-am vazut ieri a avut o gestatie dubla, o data imediata si, dupa aceea, cizelata in timp. L-au intrebat odata pe sculptorul francez Rodin, „maestre, cum faceti, cum sculptati un elefant din marmura?”si a raspuns foarte simplu, „eu am un bloc din marmura si scot tot ce nu e elefant”. Asa e si cu acest spectacol. Aveam ideea de foarte demult, de cand am auzit prima oara cantecul Mariei Tanase, „Lume, lume”. N-am plecat de la John Lennon. „Lume” seamana in romaneste si cu „lumina”. Copil fiind, totdeauna am asociat aceste doua cuvinte, aceste doua bucatele de consoane si vocale care seamana intre ele, exact ce se intampla si cu noi, care suntem si particula, si unda. Am avut aceasta imagine a unui bloc de persoane, de fete-fete si ochi-ochi, o masa de oameni. Dupa aceea am auzit cantecul lui John Lennon, cineva mi l-a pus. Eu nu-l stiam, niciodata nu am fost la moda, nu am ascultat Beatles cand toata lumea asculta Beatles pentru ca nu am avut timp. Nici n-am inteles la inceput cuvintele, dar melodia si vocea, care urca intr-un fel foarte special, m-au captivat. Dupa aceea am inteles cuvintele si mi-am dat seama cat de frumoase sunt. Povesteste de „dreamer”, de visator, de cer si de „country”, de tara.
Cum viseaza un orb din nastere? Ce fel de imagini poate visa? Eu cred ca aceleasi, cu toate ca probabil nu a vazut niciodata nimic, dar imaginile lui vin din alte lumi. Lumi prin care si noi calatorim visand.
Marea Dragoste/revistatango.ro: V-a tulburat referirea la country, pe dumneavoastra care ati fost plecat atatia ani, prin alte tari?
GIGI CACIULEANU: Pentru mine, acest concept, de tara, e concret si abstract in acelasi timp. La un moment dat, a trebuit sa ma lepad de tara, pentru ca nu aveam incotro, si sa-mi gasesc o alta tara, fiindca omul fara o tara nu poate trai. Dar tara inseamna si taran. Pentru mine, taranul e foarte important, pentru ca e legat de pamant. In Franta am avut o poveste foarte frumoasa, la Rennes, acolo unde infiintasem unul dintre primele centre nationale coregrafice. Eu n-am fost singur, eram cu Dan Mastacan si cu Ruxandra Racovita, lucram impreuna. Am lucrat foarte multa vreme si chiar si acum continuam sa lucram impreuna. Am suscitat un fel de festival la castelele alea, sunt micute castelele, la limita de conac, dar sunt castele totusi, asa cum printele viseaza, cu turnulete, cum ne inchipuiam noi de mici. In fata lor se punea un fel de estrada si se dansa, stapana sau stapanul castelului dansau in fata castelului. Asta faceam in fiecare vara, se numea „Les chateaux en fête” („Castelele in sarbatoare”) si veneau tot felul de oameni de la tara de-acolo, tarani, cu toate ca taranii de acolo nu seamana cu taranii nostri. Sunt mai bogati, dar tot tarani sunt, adica sunt cu picioarele pe pamant. La un moment dat, cineva de la Ministerul Culturii din Franta mi-a povestit ca se plimba vara in concediu pe camp si s-a intalnit cu un taran care a zis, „stiti, am vazut spectacolele lui Gigi Caciuleanu” pronuntandu-mi numele. Trebuie sa spun ca francezii isi fractureaza limba ca sa-mi spuna numele. Acest domn de la tara mi-a pronuntat numele corect si asta l-a impresionat pe acel domn de la minister. Adica cineva din publicul neavizat, neintelectual, a venit si mi-a spus corect numele… Atunci am inteles ca fac parte din acea tara.
Marea Dragoste/revistatango.ro: Deci Franta v-a fost tara…
GIGI CACIULEANU: Franta mi-a fost tara de azil. Iar tarile de azil sunt tari foarte importante, eu stiu asta de la bunica. Bunica era rusoaica, dar spunea ca e de doua ori romanca. O data, pentru ca s-a casatorit cu un moldovean din Basarabia si a venit sa locuiasca intre Prut si Nistru ani de zile, si una, cand a trebuit sa fuga din Basarabia. Cand au venit sovieticii, ea a fugit in Romania si spunea ca a devenit a doua oara romanca, pentru ca Romania a primit-o. Noi stateam intr-un subsol, nu era nimeni special pentru tara, dar pentru bunica tara era ceva foarte special. Revin la aceasta idee de tara. Atunci cand dansatorii intra pe scena, ei intra nu numai pe o scena, intr-o biserica, ci intra intr-o tara, pe un taram.
Marea Dragoste/revistatango.ro: Pe taramul celalalt…
GIGI CACIULEANU: Ideea de taramul celalalt in povestile romanesti este foarte pregnanta, iar pe mine de mic copil m-a interesat, de cand am auzit primele basme in care se circula foarte usor de pe taramul asta pe taramul celalalt. Nu trebuiau sedinte de spiritism, nu trebuiau tot felul de mises en scène, omul circula foarte usor. Printr-un put, nu stiu cum, ajungea dincolo. Asa fac si eu, circul intre doua taramuri, in momentul cand intru pe scena, sunt pe alta lume.
Marea Dragoste/revistatango.ro: Si pe taramul celalalt mergeti cateodata ca noi toti care ne-am pierdut cate un parinte sau pe cineva drag? Puteti sa mergeti dincolo sa va intalniti cu ei? Sau vin ei la dumneavoastra?
GIGI CACIULEANU: Nu. Vin semne foarte frumoase, dar nu si nici nu vreau sa suscit asa ceva pentru ca mi se pare ca avem fiecare niste etape in existentele noastre, iar acesti oameni, despre care se spune ca au decedat, sunt intr-o alta etapa a existentei si nu ar trebui sa fie deranjati asa cum nici noua nu ne place sa fim deranjati de tot felul de stafii si fantome. Cred ca avem de-a face destul cu realitatea care, pentru mine, este lucrul cel mai ireal de pe lumea asta. Cred ca nimeni nu moare, de fapt. Moartea nu mi-o imaginez deloc. Mi-e si frica de ea, foarte tare, dar o consider ceva inexistent pentru ca nu cred in ea. Asa cum energia se conserva, nimic nu se pierde, nimic nu se castiga, totul se transforma, cred ca este valabil si pentru un anumit bagaj de gandire pe care il are fiecare dintre noi, un bagaj de dubii, de intrebari. Cateodata, cand merg cu metroul la Paris, am trairea ca toti cei din jur se uita la mine si imi aud gandurile. Si cand am vazut filmul lui Wim Winders, „Wings of Desire”, unde ingerii coborasera printre noi si erau in metrou, erau pe sus, pe o casa si ne-auzeau gandurile. Am impresia ca gandesc cateodata asa de puternic, ca explodeaza metroul si ca lumea se uita la mine din cauza ca aude ce gandesc. Aceste vieti interioare nu cred ca se pot pierde, chiar daca viata exterioara se pierde.
Eu le spun alor mei, celor cu care lucrez: nu incercati sa fiti perfecti, fiindca perfect nu-i nimeni. Incercati sa fiti geniali, pentru ca geniali putem fi toti!
Marea Dragoste/revistatango.ro: In viata asta sunt etape? V-ati schimbat fata de acum 20 de ani sau 40 de ani? Priviti in urma si ziceti „eram cumva altul atunci”?
GIGI CACIULEANU: Eu sunt ca un alpinist, nu privesc decat peretele din fata mea. Daca ma uit in jos, ametesc; daca ma uit in sus, mi-e frica. Cred ca ar trebui sa ma concentrez pe momentul respectiv si gasesc ca viata nu e facuta din ani, ci din clipe. Daca ne-am calcula durata vietii in clipe frumoase sau in clipe de implinire, si nu in ani, cred ca am fi toti mult mai tineri. De obicei, lucram ore intregi pentru o singura clipa de implinire. Nu vorbesc doar de mine aici, ci de toti.
Marea Dragoste/revistatango.ro: Nu va simtiti diferit de ceilalti?
GIGI CACIULEANU: Eu cred ca suntem la fel toti. Si atunci cand lucrez la un spectacol ma gandesc la acest lucru, ma gandesc ca oamenii care ma privesc sunt la fel cu mine si eu sunt la fel cu ei, nu am nimic in plus fata de ei decat milioane de clipe de gandire despre dans, despre miscare, de preocupare pe care oamenii nu o au. Dar, de fapt, preocuparile mele nu sunt de dans, ci sunt de poezie, de metafora, de nebunie, dansul nu e neaparat sa ma gandesc unde pun un picior, caci asta vine din meserie. Arta e mult mai mult decat atat. Eu le spun alor mei, celor cu care lucrez: nu incercati sa fiti perfecti, fiindca perfect nu-i nimeni. Incercati sa fiti geniali, pentru ca geniali putem fi toti! Cand lucrez un spectacol, il fac in sala, iar dupa aceea spectacolul traieste pe scena. Nu e la fel, e ca in fizica subatomica in care o particula este acolo numai cat este observata. Nimeni nu stie cum arata o particula subatomica in momentul in care nu este observata. Pe scena se schimba tot, pe scena este momentul adevarului, intalnirea toreadorului cu taurul in clipa in care unul sau altul trebuie sa o sfarseasca in sange. Nu suntem niste dansatori de poze de dans, de-acelea din reviste. Mie imi plac foarte mult fotografiile cu sportivi, pentru ca aia nu se gandesc sa fie frumosi, aia se arunca dupa un balon sau dupa ceva si sunt ba cu capul jos, ba cu capul sus. Cand vorbesc cu dansatorii le zic, nu fiti de fatada, nu fiti de celofan, fiti din carne si oase, nu numai din ceea ce se vede, ci mult mai mult din ceea ce nu se vede. Pentru ca ceea ce nu se vede ne leaga cu oamenii care ne privesc.
Cred ca nimeni nu moare, de fapt. Vietile interioare nu cred ca se pot pierde, chiar daca viata exterioara se pierde.
Marea Dragoste/revistatango.ro: Se vorbeste mult despre asta cand vine vorba despre dans, despre balet, despre cat de multa munca este acolo. Este si in cazul dumneavoastra la fel? V-a fost vreodata asa de greu, incat sa ziceti „e prea greu”?
GIGI CACIULEANU: De fiecare data e foarte greu. Mi s-a dat un premiu acum multa vreme, era un Premiu pentru fortarea limitelor si mi s-a parut foarte frumos. Nu stiu cui i-a venit in cap sa spuna asa premiului, dar asta simt la fiecare spectacol, asta cer si dansatorilor, sa se duca peste poate. „Peste poate” nu se poate traduce in alta limba. Sunt mai multe cuvinte care nu se pot traduce, cuvantul „cas”, stai cas si casul e o chestie foarte frumoasa, cas nu e oblic, e sarit, dus cu pluta. Dar daca spui in alta limba dus cu pluta… te-ai inecat cu barcuta. Nu e la fel.
Marea Dragoste/revistatango.ro: Deci aveti oricum ca reper limba romana. V-a recuperat Romania pana la urma?
GIGI CACIULEANU: Da.
(continuarea interviului poate fi citită Aici )
