Cristian Tantareanu este, poate, cel mai colorat milionar al Romaniei. A acceptat de atatea ori jocurile tabloidelor incat, atunci cand vrea sa fie serios, il cred prea putini. Dincolo de cancanul mediatic din viata sa, Cristian Tantareanu e un familist convins, isi iubeste sotia si e gata sa-si puna averea pariu ca nu a inselat-o niciodata. Un interviu despre cine l-a scolit, cine l-a invatat sa vorbeasca urat, cine l-a iubit si cine l-a vindecat de cancer.
E.P.: Sunt in Paradisul Verde, pentru un interviu cu un milionar…
C.T.: Eu m-am intrebat cum de v-a venit ideea sa ma contactati. Puteti face emisiuni cu mari oameni de afaceri, nu cu niste amarati de pensionari, ca mine.
E.P.: Nu cred ca sunteti chiar un pensionar amarat!
C.T.: Pai cu 14 milioane vechi pensie, va dati seama… imi ajung, dar nu sunt foarte multi bani.
E.P.: Se spune ca la Paradisul Verde sunt ingropati banii dvs.
C.T.: O parte.
E.P.: O parte… cea mai mare!
C.T.: Eu stiu o vorba – „sa nu pui toate ouale in acelasi cos”. Deci aici e o buna parte din ei, dar mai sunt inca doua locuri, in apropiere.
E.P.: Am aflat ca in banci tineti putini bani…
C.T.: Nu, in banci nu tin deloc.
E.P.: Dar daca eu ma apuc sa sap aici la dvs. se poate spune „ce-am gasit, al meu sa fie”?
C.T.: Se poate, dar ar dura mult pana-i gasiti. Vreo doi ani!
E.P.: Nu-i aveti ingropati prin gradina? E un buncar, sa-nteleg?
C.T.: Ei, chiar detalii nu dau! Sunt bine pusi, sa nu-i gaseasca nimeni.
E.P.: Banul e „ochiul dracului”. Paradisul Verde, curtea dvs., cum se impaca cu vorba asta?
C.T.: Pai Paradisul cu dracii se impaca foarte bine!
E.P.: Aveti o viata de film. V-ati nascut la casa ordonantei tatalui dvs., care era ofiter farmacist, in Fierbinti. Numele asta chiar e predestinat pentru toate controversele din viata dvs!…
C.T.: Dar spre rusinea mea, nu am mai fost niciodata acolo. Chiar daca primarul a auzit despre mine si m-a invitat de cateva ori. N-am fost si-mi pare rau, ca au si Ziua Satului, sau ceva de genul acesta…
E.P.: Dar unde e, de fapt, Fierbinti?
C.T.: E putin mai sus de Corbeanca, dupa Balotesti… dar nici nu mai stiu exact!
E.P.: Deci dupa ce ati plecat de acolo, copil fiind, nu v-ati mai intors?
C.T.: Povestea e asa: Tatal meu – ofiter farmacist. M-am nascut pe 16 aprilie 1944, care inseamna prima zi de Paste si al doilea bombardament asupra Capitalei. Primul a fost la 4 aprilie. Maica-mea s-a refugiat acolo de bombe, nu de altceva, taica-meu fiind pe front, cu ordonata care era. Imi pare rau… am cautat mult timp sa aflu care sunt rudele de acolo…sa vad trecutul meu. Maica-mea a murit, taica-meu… nu m-am ocupat la timp… acum e mai greu sa dau de ei. Dar ma mir ca nu-i stiu rudele lor. Si rau au facut ca nu stiu!
E.P.: „Sa dati de ei”… in ce sens?
C.T.: Sa dau de urmasi. De alte rude. Ce stiu eu de la maica-mea e ca era prima zi de Paste si al doilea bombardament – atunci m-am nascut. Iar bombardamentele veneau, bombardau Ploiestiul, lasau jumate de bombe, dupa aia treceau cam peste Fierbinti si avioanele lasau celelalte bombe peste Bucuresti. O data, cand aveam o saptamana, o luna, dracu’ stie cat aveam cand treceau avioanele, eu eram in copaita. Se auzeau zumzete… si maica-mea, iute, sa ma scoata sub nuc, sa nu cada bojdeuca pe noi. Si, cu ochii sa ma ridice iute, sa ma limpezeasca, sa ma puna-ntr-un prosop sa ma duca afara… cand se uita la mine… eram plin de rahat. Eu facusem in scaldatoare.
E.P.: A fost un semn de noroc. Asa se spune.
C.T.: Da, da, si cred ca am avut noroc.
E.P.: Apoi, care a fost traseul vietii dvs.?
C.T.: Deci acolo am stat o luna, dupa care am venit in Bucuresti, pe Maria Rosetti.
E.P.: Si cum a fost copilaria asta in Bucuresti?
C.T.: Domne, a fost o copilarie… dupa mine, ca a tuturor copiilor – foarte frumoasa! Insa plina de lipsuri. Dupa Razboi, iti dai seama ce era…
E.P.: Deci ati fost un copil sarac…
C.T.: Nu pot sa spun ca am fost sarac lipit pamantului.
E.P.: Dar ce primeati cadou de Craciun, de exemplu? Sau de ziua dvs.?
C.T.: Cand eram mai mare primeam jucarioare – avioane. Mi-aduc aminte de un avion nemtesc care se invartea, agatat la lampa. Taica-meu a iesit din armata in ’47 la cerere. Era locotenent-colonel. Si nu i-a mai trebuit. El nu era cu politica. Trebuia sa fii membru de partid… A ramas ca farmacist. Dintr-un salariu de farmacist (maica-mea fiind casnica – asa se purta pe vremea aia), nu puteai sa ai mari pretentii.
E.P.: Stiu ca ati fost copil unic.
C.T.: Da.
E.P.: Si rasfatat?
C.T.: Nu prea. Umblam cu toti copiii, cu toti derbedeii. De fapt, aia de acum 65 de ani sunt aici, la Paradisul Verde. Deci unul este Mihai Popescu – a stat prin America, apoi am facut un duplex impreuna in Corbeanca. E vorba de casa cealalta in care am stat. Alta e soacra Ancai Turcasiu, care e cu vreo trei ani mai mica decat mine, si sunt multi…
E.P.: Oameni cu bani?
C.T.: Nu. Nu cu bani, ce, aici stau oameni cu bani?
E.P.: Asa se aude in Bucuresti.
C.T.: Nici vorba!
E.P.: Casa din Maria Rosetti, unde ati copilarit… exista acum?
C.T.: A existat pana acum cativa ani cand a vandut-o fi-miu. Era o casa tip vagon.
E.P.: Casa parinteasca nu se vinde…
C.T.: Ba se vinde! Ca era o mare problema. Intrasera homeless-ii in ea, i-am lasat, le-am platit gaze sa nu-i dau afara cu copii, dar umblau cu droguri. Aveam probleme.
E.P.: Dar de ce s-a ajuns asa?
C.T.: Era o casa veche, batraneasca, tip vagon. Cum erau casele inainte. Alaturi doua blocuri care… nu stiu la un cutremur ce se intampla cu ele…
E.P.: Parintii dvs. cand s-au stins din viata?
C.T.: Taica-meu in ’89, maica-mea in ’92.
Eu nu sunt in stare sa citesc doua randuri. Un act daca-mi da cineva – acte din astea extrem de importante… daca am citit patru randuri… am adormit si nu inteleg nimic
E.P.: Care este cea mai importanta lectie de viata pe care v-au invatat-o ei?
C.T.: N-am ramas… habar n-am. Maica-mea m-a trimis la Constructii. Si poate… Zicea ca-i de viitor. Eu nu aveam nicio apasare. Eu voiam sa ma fac doctor ginecolog. Era mai aproape de placerile mele.
E.P.: De ce nu ati urmat Medicina?
C.T.: Asta-mi lipsea! Chiar nu pot sa o sufar.
E.P.: Medicina sau dreptul ca astea-s facultatile cele mai apreciate…
C.T.: Domnule, eu nu sunt in stare sa citesc doua randuri. Un act daca-mi da cineva – acte din astea extrem de importante… daca am citit patru randuri… am adormit si nu inteleg nimic. Nu…
E.P.: Ati spus, la un moment dat, ca ati fost crescut in „respectul muncii”.
C.T.: Eu? Nu cred ca am spus eu asta…
E.P.: Adica sa respectati munca!
C.T.: Ii respect pe cei care muncesc, dar… astea-s vorbe de politicieni, de d ‘astia care vor sa candideze.
E.P.: Dar cum ii vedeati pe parintii dvs, acasa? Era o atmosfera in care barbatul pretuia femeia?
C.T.: Da, categoric. Dar eu mi-l aduc aminte pe tata, cand eram eu elev, cum spala sticlele de ulei. Trebuia sa razuiasca etichetele, le spala si le ducea la Furnica. Era undeva langa Scala. Se ducea si-si bateau vinzatorii joc: „asta nu-i bine razuit!”. Venea enervat… asta-mi aduc aminte cu tata. Ca lumea spune „Dom’le de ce l-au omorat pe Ceausescu de Craciun”… Pentru bataia de joc pentru oamenii muncii…
E.P.: Cand v-ati dus la facultate ati optat pentru Constructii civile, Industriale si Agricole.
C.T.: Maica-mea m-a trimis.
E.P.: Dar daca nu ar fi fost mama, v-ati fi dus la facultate?
C.T.: …Eu am invatat relativ prost. Am cazut la examenul de la a VIII-a la a IX-a. Eu eram coleg la Zoia Kosmodemianskaia cu Adrian Paunescu. El era cu un an mai mare. Jucam fotbal in curtea Bisericii Icoanei, acolo unde statea el. Am intrat la Lazar. Si acolo era greu ca trebuia sa intre muncitori… nu stiu cum era… Nu stiu daca asta a fost motivul ca eu n-am intrat din prima. Dar apoi am intrat, in toamna, la Lazar si acolo am facut liceul. Nici acolo nu am excelat. Nu am fost corigent, nu am fost repetent… Eram mediocru. Mi-au mai pus meditator dar eu habar nu aveam. Dar rabdare am. Toate proiectele pe care le vedeti aici eu le fac in excursii. Imi iau caiet de matematica si cu rigla trasez tot. Dar, revenind, mama mi-a spus „da la facultate!”. Si m-am dus la Constructii. Erau doi pe un loc. Dupa proba scrisa am ramas unu’ pe doua locuri. Deci eu, ca sa intru, trebuia sa iau 5. Am luat 5.33. Imi trebuia 4.66 in oral. M-am dus, nefiind bine pregatit. Ma examina un asistent cu vreo 5 ani mai mare decat mine. Avram il chema. A murit… chiar acum putin timp, cand am implinit 45 de ani de la absolvire. La oral… m-am dus cu primul subiect si n-am stiut nimic. „Mai, baiete, dar chiar nimic?! Spune doua vorbe”. Erau notele pana la zece. „ai doi la primul subiect, mi-a spus, vino la al doilea”. La al doilea iar nu stiam nimic. Mi-a spus „ba, tu chiar esti prost, ma baiete”. Si atunci am fost obraznic. Smecher. Si m-a luat tare „mai, baiete, dupa ce ca esti prost si nu stii mai esti si obraznic?! Dar mi-a placut cum ai raspuns. Pentru asta iti dau 3, ca ai fost obraznic. 2 si cu 3 fac 5, impartit la 2… 2.50”. Iar i-am raspuns urat. Si mi-a dat 3. Daca imi dadea 2.50 nu intram. Nu era Paradisul Verde, aveam alt destin, poate eram mort…
E.P.: Nu mai stateam noi de vorba acum. Ati apucat sa-i multumiti omului astuia?
C.T.: Iar imi pare rau. Ma trezesc tarziu, ca si cu cei din Fierbinti. Ani de zile dupa ce am aflat cine e am tot zis sa merg sa-I multumesc…
E.P.: Cred ca dumnealui se uita la televizor si stia de dvs.
C.T.: Nu stia. Nu-si aducea aminte de episodul asta la un examen de admitere. Dar mie felul acesta de a fi nu mi-a adus batai de cap. La afisarea rezultatelor de la admitere era omor. Lumea atarnata de garduri… Eu m-am dus printre ei si, fiind cu „T” si cu 5 eram ultimul din coada. Dupa ce am vazut mi-am facut loc, am iesit, tin minte ce fericire era!
E.P.: S-a bucurat mama, nu?
C.T.: S-a bucurat, eu mergeam impleticit de fericire pe strada. Dupa care am facut 7 ani facultatea!
E.P.: 7 ani!!!???
C.T.: Da, pai nu se vede?! Unul cu 5 ani poate sa faca ce am facut eu?! Glumesc… am ramas de doua ori repetent.
E.P.: Apoi ati lucrat ca inginer de executie…
C.T.: Numai executie. Nu eram bun de proiectare. Dar inginer de executie am fost foarte bun si acum se vede.
E.P.: Deci ati lucrat pe santier…
C.T.: De cand am fost repartizat… numai pe santier, da.
E.P.: De pe santier ati invatat sa vorbiti atat de… colorat?
C.T.: Se poate…
E.P.: Ca aveti un limbaj care trebuie uneori cenzurat…
C.T.: Asa e stilul meu…
E.P.: Dar cand ati ramas repetent, ce ati gandit? Ati fost descurajat, v-ati gandit sa lasati facultatea?
C.T.: Nu. Pentru mine facultatea, invatatul… a fost o teroare. Daca nu ma impingeau maica-mea si taica-meu…
E.P.: Dar v-ati descurcat!
C.T.: Asta nu inseamna ca in meseria de inginer nu-mi faceam treaba. Pe timpul lui Ceausescu eram extraordinar de bine vazut. Ma cunostea tot activul de partid al Capitalei. Eram director adjunct intr-un trust de constructii care avea 10.000 de salariati in toata tara – Antrepriza Muntenia. Cand era cate o problem cu Ceausescu ca ii ia beregata ministrului ma chema ori directorul, ori ministrul. La Giurgiu cine ma coordona?! Columbeanu! Columbeanu Sr. El a fost, domnul Columbeanu, secretar general al guvernului sub vreo sapte guverne. „Tantarene, spunea, fii atent ca Ceausescu, daca nu terminam”… Si din momentul ala eram bun. Stiam sa mobilizez oameni, nu sulfa nimeni!
E.P.: In 1990 v-ati depus demisia.
C.T.: Pe 31 martie mi-am deschis firma.
E.P.: Ca sa nu fie pe 1 aprilie, sa creada lumea ca e pacaleala? Se numea API Constructii Investitii?
C.T.: Nu. Asa se numeste acum. Atunci se numea „API SRL” – Antrepriza particular de izolatii.
E.P.: Circula informatia conform careia ati deschis-o cu banii de la CEC – 100.000 de lei si mai aveati vreo 70.000 pentru o Dacie…
C.T.: Nu… 100.000 au fost banii mei. Eu aveam salariu peste 10.000 de lei pe luna, plus toate avantajele pe care le are un director care lucreaza la toata industria Romaniei. Dar nu prea lucram la astea… la Republica, la Timpuri Noi… lucram la astea cu carnati, la bere, la vin…
E.P.: La trai bun!
C.T.: La trai bun, da. Prim martie a aparut Decretul 54 si mi-am zis sa privatizam trustul. La un moment dat au fost niste discutii, si le-am spus la revedere – incetarea activitatii cu acordul partilor. Si pe 31 martie am plecat, lasand masina la scara, secretara… De secretara imi pare rau! Si am intrat in necunoscut. Am avut emotii la inceput! Ca sa deschizi firma iti trebuiau doi poli. Nu costa aproape nimic. Cu prima lucrare, care a durat 4 zile, mi-am castigat salariul pe un an. Fara sa scot banii din banca. Suta aia de mii n-am avut nevoie de ea mare lucru… Iar 70.000 pentru Dacie, dupa trei ani cand i-am scos, valorau cam cat doua cauciucuri. Deci nu mai aveam nevoie. A fost o conjunctura norocoasa. Trustul nostrum lucra cum am lucrat si eu… ca sa nu scoata bani pentru materiale, in contractual cu beneficiarii scria „beneficiarul asigura materialele”.
E.P.: Deci dvs. aveati o galeata, un scripete si cam atat…
C.T.: Exact! Niste manusi, niste buturugi, niste cauciucuri…
E.P.: Se si spune ca aveati sediul intr-o servieta si servieta… intr-o Dacie.
C.T.: Da. Va dati seama cum era economia socialista! Lucram la jumatate de pret…
E.P.: Dar, vreodata, ati lucrat in afara legii? Ati castigat vreun ban in afara legii?
C.T.: Domnule, nu prea.
E.P.: Nu… prea…?!
C.T.: Nu cred ca nu am facut si eu cacanarii de-a lungul timpului. Asta este motivul pentru care m-am rupt de lucrarile astea. La un moment dat nu puteai sa intrii cu o lucrare fara sa ii duci cuiva un cadou. Si incepea sa fie degradant. De la femeia de serviciu, la portar, la ala de la aprovizionare… la contabilul-sef, la director… Asta este motivul pentru care, dupa un an si ceva, mi-am schimbat profilul. Si acum am luat bani multi de la nataraii astia care si-au facut case la mine.
E.P.: Primul spatiu il aveati pe Gabroveni, nu?
C.T.: In Gabroveni a fost un sediu pe care acum l-am si cumparat. Si fac o carciuma acolo. Fi-miu face. In Gabroveni a fost un sediu de santier al nostru, pe care prin 1986 l-am parasit ca fiind insalubru. Se zguduia… Si acum e la fel, dar ii facem consolidare. A incercat ICRAL-ul sa faca reparatii… un dezastru! Cand m-am dus eu, in 1990 acolo, nu avea geamuri, era zapada inauntru… Dar in primavara lui 1990 il vad pe arhitectul-sef al Capitalei, cu o gasca de arhitecti – mari specialisti, cu planuri si spuneau „asa va arata, in doi ani, Centrul Istoric al Capitalei”. Si mi-am adus aminte de sediul asta. Si acolo cu spaga cu… Si l-am inchiriat. Si a fost printre primele sedii frumoase. L-am aranjat frumos, cu materialele de atunci – arata bine!
La Corbeanca m-au adus doua galeti de vin
E.P.: La Corbeanca v-a adus un gratar, de fapt!
C.T.: Nu, mai importante au fost cele doua galeti de vin.
E.P.: Un cumnat de-al dvs, la un gratar, cu cele doua galeti de vin, si-a cumparat…
C.T.: …o bojdeuca in Petresti. 1.000 de metri de teren, cu livada. Arata foarte bine! Bojdeuca era din chirpici, a mai sprijinit-o el, a mai vopsit-o. Dar ce avea pe langa casa… o frumusete! Iar pentru mine, care eram nascut in Bucuresti, a fost o mare placere! Cu gratar, cu mititei… ne-am imbatat. Si, dimineaa cand m-am trezit, l-am intrebat unde am fost. Nici nu stiam de Corbeanca… Mi-a zis ca am fost undeva… dupa Otopeni. Si-am spus „gata, cumpar si eu aici!”. Ca eu ma lansasem… castigam foarte usor banii in perioada aceea, lucrand la jumatate de pret fata de intreprinderile de stat. Si ramanea profit 50%.
E.P.: Ii castigati usor, dar ii si cheltuiati usor?
C.T.: Nu. Nu-I cheltuiam usor. I-am investit!
E.P.: Prima caramida la Paradisul Verde… cand ati pus-o?
C.T.: Prin iunie-iulie 1990.
E.P.: Si cum v-a venit ideea denumirii „Paradisul Verde”?
C.T.: Caramida am ridicat-o in vechea mea casa din Corbeanca, nu in Paradisul Verde. E cunoscuta… de acolo plecau sportivii la Olimpiada… oameni de cultura s-au perindat pe acolo… Multe povesti! La un moment dat, un prieten de-al meu de aici, medic veterinar, mi-a spus „vin taranii si intreaba daca nu vrei sa cumperi teren”. L-am intrebat ce sa fac cu ele… Si mi-a spus… agricultura. Prima data am vrut sa credc vaci. Eu, care habar nu aveam ce e aia vaca. Costa 1000 de dolari ha. Acum e 500 de euro ha, e mai putin. Si am mai pus unii prieteni sa cumpere, ei nu voiau dar acum se bucura ca au luat decizia asta. Si am luat vreo 200 de ha eu. Si am mai luat si la prieteni. Deci, in total, vreo 250 de ha de-a lungul anilor, in vreo 6 ani. Am inceput cautand sa vad cum sta treaba cu vacile. Era un institut aici, Institutul de Cercetari Bovine – in Petresti, vizavi de cumnata-miu. Aveau sute de vaci, hectare, lucrau cu doctori in deomeniu… academicieni, tot ce vrei. S-a ales praful, nimic n-a mai ramas. Toata zootehnia Romaniei in cativa ani era la pamant. Marele meu noroc a fost ca n-am avut bani suficienti, dupa ce am discutat cu olandezi, cu evrei, sa investesc… Acum eram la coltul strazii.
E.P.: Dar acum, in Paradisul Verde ce gasim?
C.T.: Acum?! 500 de vile! O localitate! Apare si pe Google. Avem gradinita, magazine, terenuri de sport, piscine, restaurante, sali de fitness… astea in zona publica. Si petreceri cat cuprinde!
E.P.: Dar ideea numelui „Paradisul verde”, cum v-a venit?
C.T.: Numele asta nu l-am dat eu. Fostul meu ministru, Dumitrache, mi-a spus „Am pe unu, Seppe, un italian, m-a invitat nu-stiu-unde, prin central Italiei… Ce are el acolo! I-am povestit de tine si ar vrea sa te cunoasca”. Si i-am spus sa vina. A venit si mi-a spus ca se ocupa cu dezvoltari. Mi-a zis sa ne asociem, sa dam planul si sa venim cu arhitect. Atunci m-a intrebat la ce nume m-am gandit si i-am zis ca nu stiu. „Care este pomul vostru important”, m-a intrebat. Si i-am zis ca este stejarul. „«Stejarii» il numim”. Ca al lui Tiriac. A plecat si s-a intors cu un plan desenat de un arhitect care seamana cu ce am facut eu. Ca toate-s la fel! Si a zis „Paradisul Verde”. Si asa a ramas.
E.P.: Dar povestea cu Tiriac?
C.T.: Tiriac a vazut la mine pe masa odata planul asta. M-a intrebat ce este. Mi-a spus „vad ca si la Prisma dai drumul, dar ai bani?” N-am bani – i-am zis. „Stii cat costa?!”. Stiam aproximativ… si i-am spus ca o sa facem totul incet, bucata cu bucata. E adevarat ca a fost dragut si, dupa un an de zile, mi-a adus de la Viena niste pliante sa vad. Pliantele erau de la un complex de case, cu zone de agrement, cu terenuri… le am si acum. El, intre timp, a facut „Stejarii”, el care spunea ca nu stiu la ce ma bag si ca o sa pierd bani. Eu ii spuneam ca nu risc. Daca mai faceam rost de 2.000 de dolari, mai bagam acolo. Daca nu aveam ma opream, si tot asa. E adevarat ca am luat de la el un credit de jumatate de milion de dolari…
E.P.: Sunteti prieten cu domnul Tiriac?
C.T.: Nu. Ne-am cunoscut prin Gatu care sta aici si este vicepresedintele Comitetului Olimpic si a spus „Tiriac, nu dai si tu o masa cand pleaca astia la Sydney?”. Si a mai dat o masa cand s-au intors de la Sydney. Dupa Sydney ne-a invitat la Hanovra pe Nastase pe mine, pe seful de la Ford si cu toti olimpicii. Au fost vreo 50! Dar, revenind la Tiriac, culmea, la el complexul se numeste „Stejarii”. Lui nu-I merge foarte bine. Imi pare rau… Chivu care a luat la el sta aici, langa mine, al doilea ponton. Paradisul Verde a fost o reusita si ma bucur! Lumea se simte bine!
Nu-mi gasiti relatii sexuale neoficiale decat cu profesioniste
E.P.: Dar daca e sa ramanem la Paradis, vreau sa-mi spuneti: este adevarat ca echilibrul dvs. este, de fapt, sotia?
C.T.: Da, categoric!
E.P.: Cum v-ati cunoscut?
C.T.: Este o poveste pe care n-as vrea sa o spun. Ei i-a murit barbatul inainte de ’90, mie mi-a murit sotia. Ne stim de la serviciu. Lucram impreuna. Si asta e!…
E.P.: Este dragostea vietii dvs.?
C.T.: Da. Pai n-au fost decat doua – prima nevasta si a doua.
E.P.: Atunci de ce apareti la televizor inconjurat de fete frumoase, de balerine, de manechine topless. Nu credeti ca, ceva din sufletul sotiei dvs, se rupe? Nu credeti ca o doare?
C.T.: Nu… e mult prea cu picioarele pe pamant… Vrei o vila aici?
E.P.: Eu?!
C.T.: Da!
E.P.: Va rog… daca mi-o oferiti!
C.T.: Gaseste-mi o relatie extraconjugala. E suficient sa vina individa, sa se uite in ochii mei si sa spuna ca „noi am avut ceva”. Deci tot ce fac eu fac pentru ca stiu ce vrea sa auda presa.
E.P.: Deci nu v-ati inselat sotia niciodata….
C.T.: Deci… in tinerete… mai calcam stramb foarte putin. Dupa Revolutie ceream voie. Cand mergeam in Thailanda, in China la masaje din astea erotice. Dar nu mergeam numai eu. Mergeam multi, ca sa avem ce povesti dupa aceea, la restaurant. Ei, nu se simteau foarte bine nevestele, e-adevarat.
E.P.: Dar apropo de cancan-uri… S-a spus la un moment dat ca v-ati fi certat cu fiul dvs. E adevarat?
C.T.: A fost o disputa in care am fost nemultumiti si relatiile sunt un pic mai reci.
E.P.: Cati copii aveti?
C.T.: Eu am unul si nevasta-mea doi.
E.P.: Astia oficialii!… Deci nu gasim niciun copil neoficial!
C.T.: Nu ca nu gasiti copii, nu gasiti nici relatii sexuale neoficiale decat cu profesioniste.
M-am gandit ca o sa mor
E.P.: Vreau sa-mi povestiti de anul 2009, anul in care ati aflat ca duceti o lupta grea, o lupta cu cancerul… Cum ati primit vestea aceasta?
C.T.: Am primit-o foarte bine…
E.P.: V-ati gandit ca veti muri?
C.T.: Da, categoric! Imi facusem… Pai si acum… ieri mi-am scos o alunita – ca daca e cancer – fac interferoni, daca nu e… Ei spun ca nu e, categoric, dar nu se stie niciodata!
E.P.: Daca nu ati fi avut bani invingeati cancerul?
C.T.: Se poate… La mine a fost asa: Deci eu ieseam cu sange, la un moment dat. Rar, dar se intampla. Sotia mea mi-a spus sa merg la doctor, dar nu am vrut pana cand nu m-a anuntat ea, intr-o dimineata, ca trebuie sa merg ca ma asteapta doctorul. N-am vrut sa merg, dar a insistat. M-am dus, mi-a facut colonoscopie si inca niste analize. Trebuia sa aflu rezultatul. A doua zi s-a dus fi-miu sa le ia. Eu stiam ca se duce. Trebuia sa vina cu rezultatul la ora 9. Eu n-am fost preocupat de treaba asta si mi-am adus aminte abia seara. „Dom’le dar trebuia sa vina de dimineata cu rezultatul!”. M-am si gandit – daca n-a spus nimeni nimic, inseamna ca e cancer. Si a fost in felul urmator: „Mai, a venit Dragos?” – „Da”. – „E cancer?”, – „E cancer!”. Si asta a fost toata treaba. Si m-am pregatit de ultimul drum…
E.P.: V-ati facut parastasul in direct la televizor.
C.T.: Da. Dar toata viata, deci dinainte sa aflu ca am cancer, mi-am dorit un parastas in viu. Pana a aparut. Eu am auzit dupa aceea ca exista. In Oltenia e obicei treaba asta.
E.P.: Dar este adevarat ca, de ziua dvs., sotia dvs. v-a dus la Cimitirul Bellu sa va alegeti… un loc?
C.T.: Nu, nici vorba!
E.P.: Asa s-a auzit!
C.T.: Deci avem 30 de locuri de veci la Bellu. La un moment date ram ingrijorat ca se umpleau prea iute – parintii ei, parintii mei, rude, prieteni… Si acum m-am linistit ca ii spuneam „mai, amenajeaza aici unde avem noi (ca-s la rand, unde-i cocosul galic – cimitirul francez, gard in gard cu catolicul). Mi-am dat seama dupa aceea, maica-mea, taica-miu si o prietena care e ingropata acolo au murit de mai bine de 10 ani. Parintii lu’ nevasta-mea si ei… de mai bine de zece ani, deci avem armatura facuta, o dam de-o parte, le scoatem oasele, le punem la picioare si peste noi – peste mine si peste ea – mai incap altii.
E.P.: Va e frica de moarte?
C.T.: Nu. Mi-e frica sa nu ma chinui. Mi-e frica de dentist. N-am nicio treaba cu moartea. Sigur ca nu-mi pare bine!… dar n-am avut niciun fel de… la chimioterapie, ca e foarte dura… dar ce sa ma vait eu?! Ca veneau femei si barbati din toate colturile tarii, pe tren, pe autobuze inghetate iarna… Eu nu aveam motive sa ma plang fata de ce patimesc altii.
E.P.: Mai este o informatie care a circulat in presa. O informatie pe care eu n-am inteles-o. S-a spus ca, la inceputul lui 2012, Fiscul v-a vandut o masina de lux.
C.T.: Nu mi-a vandut.
E.P.: Una dintre acelea cu stea in frunte!…
C.T.: Mi-a confiscat doua. Dar nu vreti sa faceti o emisiune pe treaba asta cu Fiscul?! Cu Blejnar, un criminal notoriu… Un nenorocit! Deci guverne de teroristi! Niste banditi ordinari! Apare ca un excroc ordinar! Ca imi asum raspunderea! Sa ma dea in judecata, sa incepem! Blejnar asta care-si ascunde el mizeriile. Care era vina mea?! In 2002 a aparut o lege ca cine vinde repetat trebuie sa plateasca TVA, persoana fizica. Habar n-am avut! E adevarat, nu ma scuza faptul ca n-am stiut. N-am stiut eu dar s-au facut un milion de tranzactii timp de zece ani si nu s-a incasat un leu. Si dupa aia apare si spune? In 2008-2009 a aparut in presa si presedintele Camerei Notarilor ii scrie ministrului de Finante „ Stimate Dmnule Ministru, aflam cu stupoare din presa”. Deci n-a stiut Curtea de Conturi ca astia nu incaseaza nimic. Bun a fost politica de guvern… multi politicieni… si au spus „nu aplicam”. Acum fac eu pe nebunu’, eu care am bani, dar niste banditi ordinari pot sa nenoroceasca, sa schimbe viata unor familii intregi.
E.P.: Va invit sa ne tinem totusi departe de politica.
C.T.: Hai sa vorbim de gagici mai bine!
E.P.: Nu, nici chiar asa!
C.T.: Dar as dori o emisiune din asta, sa ma confront cu vagabonzi ordinari. Astia care-s in politica de azi. M-ai intaratat dar hai sa schimbam subiectul!
E.P.: Cand am venit la dvs. am vazut o masina, marca aceea cu stea in frunte, chiar la dvs. in curte.
C.T.: Da, e un Mercedes de 15 ani!
E.P.: Sa-nteleg ca ati recuperat masina de la Fisc.
C.T.: Nu am recuperat-o. Le-am recumparat la licitatie. Ma deranja doar ideea, nu ca pierdeam doua harburi. Si asta trebuie sa plateasca, nenorocitul asta, ca nu-l las (n.a. – Sorin Blejnar). Acum se baga unii pe altii in puscarie!
E.P.: Ati candida vreodata la vreo functie publica? Daca ati fi presedintele Romaniei ar fi mai bine in tara asta?
C.T.: Doamne Dumnezeule! Eu cred ca ar fi mai bine. E mizerie in tara. De ce se lupta toti pentru putere?! De ce tradeaza toti si se muta de la un partid la altul? E ceva… o promiscuitate… Nu-ti vine sa crezi.
E.P.: Se spune despre politica…
C.T.: Curva mare, Doamne! Ce as face eu, daca as fi intr-un post… as folosi a patra putere in stat. Ca nenorocirea tarii asteia e 99% din cauza coruptiei clasei politice, jafului din bunul public. Eu as chema presa! Ziaristii au toate datele, dar nu-I asculta nimeni!
E.P.: Dar nu cumva si presa a fost corupta deja?
C.T.: A, pai nu mai spun! Eu ma refer la ziaristii corecti!
E.P.: Trebuie sa-i luati de pe bancile facultatii!
C.T.: Pun astia ochii pe ei si de acolo. Domnule, banu-I ochiul dracului. Si nu vreau sa spun ca eu sunt floare de colt. Smecherii, cacanarii sau mici fleacuri am mai facut si eu in 60 de ani de viata. Dar in niciun caz ce fac astia!
E.P.: N-a fost o „smecherie” cum spuneti dvs. faptul ca v-ati cumparat o insula in Grecia. Cinci milioane de euro a costat?
C.T.: Da!
E.P.: Si un yacht v-ati luat!
C.T.: Un yacht mare, da!
E.P.: Numai o insula aveti, nu?
C.T.: Numai una! Numai una in Grecia!
E.P.: Dar unde mai aveti?
C.T.: Domne, am jumate din Sardinia si am, in Aruba, vreo 20 de vile, o zona rezidentiala in care ma duc cu manechinele din toata lumea. Domnisoara, sa va explic, asta e alta poveste. M-au sunat de la o revista sa-mi spuna ca ma includ in topul miliardarilor. Si m-au intrebat ce proprietati am peste hotare. Eu eram cu sotia in Grecia si ei i-a venit ideea sa spunem ca mi-am luat o insula. Mi-am facut poza cu un yacht, m-am pus in dreptul steagului sa nu se vada ca nu e al meu si asta a fost – prima pagina in tabloide! Toata lumea a aflat ca mi-am luat insula. Daca asta vor sa auda…
E.P.: Deci, gluma e gluma, dar dvs. n-aveti nicio insula.
C.T.: Daca mi-ar da-o pe gratis, tot nu as lua-o!
E.P.: De ce?
C.T.: Pai de ce sa-mi fac o casa oriunde in lume?! Trebuie sa fiu tampit. Pai cu 500 de euro stau oriunde, cu totul inclus!
E.P.: Tot calatoriti in ultima perioada, chiar eu am vorbit la telefon cu sotia si-mi spunea ca sunteti mai tot timpul plecati. De ce calatoriti atat de mult?
C.T.: Pai ce sa fac?! Cheltuiesc mai putin acolo decat acasa.
E.P.: Oricum, nu plecati cu banii din pensie…
C.T.: Cu banii din pensie… I-am pus la banca si mi-au dat dobanda foarte mare!
E.P.: Cand vine pensia cum e? Bate postasul la usa?
C.T.: Nu. Pensia mi-o ridica o nepoata. I-am dat-o ei. Banii se duc la ea.
E.P.: Cati bani aveti, de fapt?
C.T.: Bani lichizi nu am avut niciodata si nici acum nu am. Niciun leu! Gica (n.a. – administratorul casei) e banca mea. Lui ii cer mereu. N-am nici conturi in strainatate, nici carte de credit! A fost un moment in care am avut bani in mana, totusi – cand am vandut casa veche cu trei milioane de euro, banii jos. Apoi am ridicat SPA-ul. Eu ma imprumut la banca. Chiar acum am luat un imprumut de 300.000 de euro. Ce sa fac cu banii? Sa fac poze?
E.P.: Unii oameni bogati ii mai numara… stiti dvs… cand ploua.
C.T.: Asa face strabunicul nepotilor mei. Numara pensia…
E.P.: Fiul dvs. cu ce se ocupa?
C.T.: Cu lucrari aici…
E.P.: Nepoti… aveti…
C.T.: Sase! Am inceput sa investesc in afaceri pentru ei. Eu nu mai voiam nimic. Pentru ca atunci cand noi ne terminam treaba pe lumea asta trebuie sa manance si urmasii urmasilor ceva. Decat sa se duca cine stie pe unde, unde riscurile sunt mari, mai bine raman sa faca afacere aici. De-o branza, o maslina s-or descurca, ca doar nu sunt tampiti. Mai ales ca investitile sunt mari. De vreo 10 milioane de euro.
E.P.: Va spun nepotii cat de mandri sunt de bunicul?
C.T.: Nu, eu am alt noroc. Eu nu sunt ala cu dragostea, eu sunt cel care le asigura viitorul. Ceilalti bunici le dau sa manance, ii spala… eu ma ocup de viitor.
E.P.: Lor le place scoala sau seamana cu bunicul?
C.T.: Nu seamana, cred ca le place! Dar sunt prea mici ca sa-mi dau seama. Dar invata toti!
E.P.: Domnule Tantareanu, eu cred, ca de fapt, sunteti un om sensibil.
C.T.: Mie-mi place sa cred ca sunt un om dur. Asa-mi place mie sa apar. Am aceeasi boala ca Basescu – lacrimez. Cand aud de un moment solemn, de imn… dar asta e o treaba cu care nu ma laud. Ma enerveaza.
E.P.: Cand ati plans ultima data?
C.T.: Nu plans… dar lacrimez zilnic. Sau la doua zile… Cand vad pe nu-stiu-ce amarat… Nu ma bucur de partea sensibila a firii mele!
E.P.: Dar romanilor ce le-ati spune. Direct… ceva despre dvs…
C.T.: Daca eu as sti sa dau sfaturi… Eu risc banii mei. Altfel… habar n-am. Sa le uram de bine pentru ca eu zic ca ce se intampla… nu-i de bine! Ma uit la astia care au fost arestati, care au devalizat… Vintu, Iacobov…
E.P.: Pe dumneavoastra, deci, n-o sa va vedem dupa gratii…
C.T.: Pai daca n-am facut nimic rau… cu statul – nu, cu politicul – nu… banii din curte n-o sa-i gasiti…
nu spune nimic de arh smantanescu din vatra luminoasa dr ottoi colt cu dimitrie marinescu