Catalin Ionescu-Arbore: Sotia mea este si prietenul meu, si amanta mea, si omul de langa mine

Un artist sustine ca opera a fost singura lui optiune. Iar noi, pentru prima data, invidiem un om care nu a avut de ales. Flancat de parinti profesionisti ai operei, Catalin Ionescu-Arbore a ajuns pe singurul drum pe care-l cunoaste, pana in ziua de azi. Si arta lui, ca si a atator altora, a cerut traditionalele sacrificii: in cazul sau, efortul de a se imparti intre familie si scena, dar si intre prestigiul muzical si functia de director, pe care o detine si careia incearca sa-i faca fata, cu toate efectele ei secundare, cu toate zvarcolirile morale la care e supus.

Artistii Operei traiesc la limita subzistentei

Tango: Unde v-ati nascut si de ce purtati numele acesta, sunteti din zona Arbore?

CATALIN IONESCU-ARBORE: Nu, nu are nicio legatura cu asta, eu m-am nascut la Cluj, si pe tatal meu il chema Arbore. Culmea este ca foarte multa lume face asocierea asta cu numele istoric, ba chiar exista un critic de arta, Grigore Arbore, pe care toata lumea il suspecteaza ca ar fi ruda mea. E un nume destul de rar...


Tango: Parintii dumneavoastra cu ce se ocupau?

CATALIN IONESCU-ARBORE: Parintii mei au fost artisti. Tatal meu a fost regizor de opera, iar mama mea cantareata, tot de opera.


Tango: Credeti ca e importanta familia in care crestem, ca ne  influenteaza destinul?

CATALIN IONESCU-ARBORE: Absolut! Pentru ca, din pacate, eu am avut nesansa de a nu cunoaste nimic altceva decat domeniul acesta, al operei, si atunci, automat, n-am avut nicio alternativa de a gasi o alta cale, o alta modalitate de expresie.


Tango: Dar n-ati ascultat, ca toti tinerii, rock?

CATALIN IONESCU-ARBORE: Ba da, ascultam, si culmea este ca celebra epoca flower-power a fost exact in momentul tineretii mele si putea foarte bine sa aiba o influenta fantastica asupra mea, sa devin un hipiot infocat. Insa nu s-a intamplat asa. Poate ca educatia operistica m-a facut sa nu ma pot apropia cu mare usurinta de zona asta. Adevarul e ca avand posibilitatea sa vad aievea basmul, sa am sub ochii mei magia, pe viu, nu stiu ce alt copil ar fi putut sa fie mai fericit si mai avantajat decat unul ca mine. Si de atunci mi se parea ca tot ceea ce este frumos este legat de opera, iar ceea ce nu este legat de opera nu e frumos...


Tango: Deci ascultati numai muzica clasica sau si alte genuri?

CATALIN IONESCU-ARBORE: Bineinteles ca, asa cum spuneam, muzica de opera pentru mine este sumumul, dar nu inseamna ca nu apreciez si alt gen de muzica, orice muzica de calitate imi starneste aceleasi emotii, sunt slagare de muzica, spre exemplu, care ma fascineaza si ma imbata la fel de mult cum ma imbata o arie de opera. Imi plac Céline Dion, Natalie Cole, Frank Sinatra, sunt o gramada de hit-uri pe care le gasesc inegalabile, ascult un Armstrong, Cat Stevens, George Michael... Tot ceea ce este de calitate ma impresioneaza, tot ceea ce ramane in urma timpului, a valului, a modei inseamna ca are o calitate ce-l face sa ramana, si inseamna ca-mi place.


Tango: Revenind la perioada formarii, n-ati resimtit anii grei din vremea comunismului? Artistii erau saraci pe atunci?

CATALIN IONESCU-ARBORE: Artistii nu erau saraci pe vremea aia, singurul avantaj al comunismului a fost tocmai ca artistul a capatat un statut social onorabil si chiar era recunoscut in fata societatii prin acele distinctii de „Artist emerit“ sau „Artist al poporului“. Iar asigurarea viitorului prin angajarea obligatorie intr-un teatru, chiar daca era o chestie fortata, dadea stabilitate. Deci, din punctul asta de vedere a fost bine, si dovada este ca anii ’50, ’60 au fost ani de mare inflorire culturala. Ca peste tot in lume, dupa razboi, si in Romania s-a resimtit bine de tot aceasta crestere. Ori in aceasta perioada artistul era un model de viata, putea fi considerat un VIP, o persoana de invidiat, care face parte din inalta societate. Din pacate, lucrul acesta nu se mai intampla astazi. Umilintele au venit ceva mai tarziu, o data cu anii ’70. Anii ’80, cel putin, au fost un dezastru. ... citeste mai departe