Catalin Ionescu-Arbore: Sotia mea este si prietenul meu, si amanta mea, si omul de langa mine

spunem lucrul asta, dar am gasit acel mic manunchi de calitati pe care ni le-am dorit sa le avem in partenerul de langa noi. Ce m-a frapat la ea, si ma frapeaza in continuare, si gasesc ca este normal dupa 23 de ani de casnicie, este ca ma citeste si ma simte din intonatia vocii, nici macar nu trebuie sa-si arunce o privire asupra mea ca sa-si dea seama ce gandesc, ce simt, in ce stare sunt si ce am de gand sa fac.


Tango: Si ca tata, cum sunteti, cum mai aveti timp de familie cu toata nebunia asta?

CATALIN IONESCU-ARBORE: Ma straduiesc sa-mi fac timp si pentru ei, pentru ca e cumplit sa cresti fara unul dintre parinti, si sarcina celuilalt parinte de a prelua din indatoririle perechii lui devine ingrata nu atat pentru parinte in sine, desi este un efort fantastic, cat pentru copii. Eu tocmai asta vreau sa incerc sa nu se intample, si ma straduiesc din rasputeri sa le impac pe toate. Bineinteles ca renunt la multe dintre spectacolele pe care poate ca ar trebui sa stau sa le urmaresc, incerc sa gasesc alte metode de a le urmari si de a le supraveghea, pentru ca macar spre seara sa fiu alaturi de copiii mei.

Avem doi copii superbi, pe care ii iubesc la nebunie, nu cred ca exista ceva pe lume mai bun si mai frumos decat sa ai doi copii, sa fie si gemeni, sa fie si fata, si baiat. Este singurul motiv sa induri toate greutatile vietii, pentru ei si pentru investitia pe care-o faci in a-i creste si-n a-i educa merita sa traiesti si sa le fii alaturi. De fapt, incepi sa traiesti pentru ei, te dedici lor, devii motivat, toate eforturile pe care le faci le inchini lor, pentru a-i face sa devina macar ceea ce ai fost tu.


Tango: Va mostenesc inclinatiile artistice?

CATALIN IONESCU-ARBORE: Nu stiu, poate ca-i prematur sa constatam daca exista vreun talent pe care ei sa-l mosteneasca, eu vreau sa-i las sa se dezvolte exact asa cum isi doresc ei, nu-i fortam cu absolut nimic, desi avem o pianina in casa, cu care eu, de fapt, am crescut, si la care am cantat in copilarie si-n adolescenta. Exista in casa, ei sunt tot pe langa ea, dar nu-i fortam, daca va ajunge vreodata unul dintre ei sa cante la pian vreau s-o faca din placere, pentru a-si umple inima de frumos, nu vreau sa devina un lucru impus, vreau sa vina de la sine.

Au fost momente in care au deschis capacul pianinei, dar n-au insistat, si nici eu
n-am insistat. In rest, ca orice copil, amandoi coloreaza toate foile care le stau la dispozitie, nu stiu daca vor deveni niste desenatori sau arhitecti, e prematur, la varsta de 7 ani si jumatate toti vor vrem sa le facem pe toate, pe rand. Viata va alege, sunt convins, si pentru ei, asa cum a ales si pentru noi toti, drumurile noastre sunt in paza.

Citeste continuarea in noul numar al Revistei Tango!

• Tweet