AURORA LIICEANU: Ajunsesem femeie de serviciu, iar asta, in loc sa ma descurajeze, mi-a dat incredere (Partea 1)

Cel mai cunoscut, cel mai bun, cel mai iubit dintre psihologi, Aurora Liiceanu, mi-a acordat un interviu din care nu am putut sa tai nici macar o singura replica. Am luat decizia sa vi-l ofer in doua episoade. Stiu ca, intre „Va urma”-ul din coada acestui fragment de discutie si reintalnirea cu celelalte cuvinte ale Aurorei Liiceanu, femeia splendida, nebuna, fragila, luminoasa, puternica pe care am intalnit-o intr-unul dintre cele mai norocoase ceasuri ale existentei mele, se va aseza de la sine o luna de emotii, de asteptare, de reflectii.

Cand iesi din facultate nu stii nimic

Marea Dragoste / Tango: De unde veniti, unde v-ati nascut?

Aurora Liiceanu: M-am nascut langa Chisinau. Am o sora mai mare care este arhitect. Parintii mei s-au refugiat din Basarabia, chiar in razboi, as putea sa spun in ultimul moment. Exista atunci o aptitudine de a face fata vietii care azi nu prea mai exista. Azi oamenii sunt cu mult mai nevolnici, se dau de ceasul mortii in situatii in care, mai demult, altii stiau ca trebuie sa-ti sufleci manecile si sa faci ceva. Am avut o copilarie fara probleme. Parintii mei, tata profesor de matematica, mama invatatoare, s-au refugiat cu doi batrani si cu doi copii, fara nimic, fara nimic, fara nimic, fara nimic. Au luat viata de la capat. Tatal meu a fost un luptator. In schimb, mama era o persoana foarte sensibila si speriicioasa la viata, care n-ar fi avut curaj sa faca nimic mai special. N-ar fi avut curajul sa divorteze nici moarta. Asta-i o proba la o femeie! Ar fi speriat-o ingrozitor viata.



Marea Dragoste / Tango: Ati fost un copil tinut din scurt?

Aurora Liiceanu: Tatal meu ne-a dat o mare independenta. Am fost foarte libera. Problema mea era sa imi vad de carte. Si asta este foarte important, sa stii ca copilul tau stie sa faca ceva si ramane pe picioarele lui in viata. Raman nauca atunci cand vad cati parinti pun pile, cumpara diplome. Nu se gandesc ca ei n-o sa stie sa faca nimic! Nu poti sa te ocupi pana si sa-ti pensionezi copilul dintr-un loc de munca! Pana la urma el se va confrunta cu ceva, va trebui sa faca ceva. Nu-i ajuti daca-i cresti ca pe nevolnici fara sa stie sa faca nimic. Asta e o chestie care m-a durut foarte mult. La vreo 8 ani dupa ce-am terminat facultatea, am traversat o criza profesionala cumplita. Mi se parea ca nu stiu nimic. E adevarat ca atunci cand iesi din facultate nu stii nimic. Facultatea e un timp in care-ti exersezi niste structuri mentale. Si inveti sa te-organizezi putin, sa ai rigoare mentala, da-ncolo nu cred ca inveti mai mult. Eu eram hotarata sa ma las, vroiam sa fac medicina. Tin minte ca m-am dus la tatal meu si i-am spus „Tine-ma sase ani!“. Desi terminasem deja o facultate, mi-a zis „Da, te tin“. Dar dupa aia am avut noroc sa ma duc cu o bursa, o bursa luata de-adevaratelea, fara pile, fara nimic, intamplator, in America. Si m-am mai linistit vazand ca si colegii mei de acolo sunt putin nefericiti profesional. Pentru ca psihologia nu-ti ofera certitudinile pe care ti le dau stiintele exacte sau anumite discipline precise, sau ocupatii. Cum e, nu stiu, geografia. Ma duc la clasa, predau muntii Parang, vin acasa. Pe cand psihologia, nu.
Constructiile de interpretare stau in picioare si-ntr-un fel, si-n altul. Multitudinea de modele de interpretare nu-ti da soliditatea sigurantei pe care ti-o dau alte domenii. Ajunsesem... eram invidioasa cand cineva repara chiuveta. Ziceam, uite, domn’e, stie sa faca ceva. Am avut mereu admiratie si invidie si fata de cei care fac generalizari. Admir pe cei care sunt globalisti. Pe mine la fiecare generalizare ma apuca frica, e ca atunci cand furi ceva si te prinde.



Marea Dragoste / Tango: Genul de generalizari „romanii sunt hoti“ sau „s-au nascut poeti“...

Aurora Liiceanu: Cum spun unii: „Ungurii trec printr-o unda de deprimare dupa intarea in Europa“... Psihologia se ocupa de lucrurile mici. Noica mi-a zis odata: „Voi va ocupati de micutisme“. ... citeste mai departe