AURORA LIICEANU: Ajunsesem femeie de serviciu, iar asta, in loc sa ma descurajeze, mi-a dat incredere (Partea 1)

o iubire matura?

Aurora Liiceanu: Da, care este cea mai mare. Cea mai mare iubire.


Marea Dragoste / Tango: Va puteti ajuta ca psiholog pe dumneavoastra ca femeie?

Aurora Liiceanu: Sunt specialista in psihologia pierderii! Eu, care am spus dinainte ca cred in facaturi. Nu mi-ar fi trecut prin cap c-o sa citesc atat despre pierderi, despartiri, separari, cat am citit in ultimii zece ani. Am un coleg in America, un psiholog care este unul dintre fondatorii psihologiei pierderii. Psihologia in domeniul relatiilor interpersonale, care studiaza separarea, boala, moartea, s-a dezvoltat extraordinar. E si foarte multa cinematografie care le distruge oamenilor inocenta in fata vietii. Vedem multe filme cu virusi care distrug planeta, cutremure, nu mai ramane nimic... Nu cred ca asta nu lasa un soi de tristete, disperare, violenta poate, in psihologia umana. Din punctul asta de vedere am citit enorm. Stiu timpii, stiu patologiile.


Marea Dragoste / Tango: Si asta a fost tot o facatura?

Aurora Liiceanu: Da. Amicul asta al meu care este unul din fondatorii psihologiei pierderii m-a impresionat foarte mult: cand l-am intrebat, acum 12 ani, ce l-a apucat sa se apuce de domeniul asta, mi-a raspuns: „Am fost insurat noua ani si am divortat. Si in momentul in care am divortat mi-am dat seama ce grozavenie este o separare“. Nimeni nu ne invata sa ne despartim, nimeni nu ne invata sa ne impartim! Exista, cum se spune, pierderi necesare, cele biologice. Iti pierzi parintii... Dar nimeni nu-ti spune, si cred ca aici imi dai dreptate, ce grozavenie e sa-ti pierzi parintii, ce cumplit e sa-ti pierzi prietenii. Conditia umana ce ingrozitoare este! Ti se arata doar partea usoara, totul este divertisment.

Viata are o latura pe care noi cautam s-o ocultam si care tine de conditia umana. Si nu te-nvata nimeni cum sa-i faci fata. Am o amica in America, Erica, pe care nu am intalnit-o, dar ne scriem. A publicat un articol in revista asta despre pierdere. Si articolul se numeste: „Am I alright?“ Si iar iti spun ca eu cred in facaturi. Lucram la institut si vedeam cartile lui Hollander de psihologie, iar ea, Erica, este nevasta lui Hollander. Ce-nseamna sa visezi!!! In viata mea n-as fi crezut c-o sa public in strainatate o carte impreuna cu Rosenblath, la care ma uitam ca la un zeu! Sau ca sotia lui Hollander o sa-mi scrie: „Draga Aurora, eu am fost in cutare loc...“ Mi-a placut foarte mult articolul Ericai. Si ea a suferit niste pierderi, dar se comporta dupa modelul american: plange in fiecare zi, dar schiaza, se intalneste cu prietenii, merg la barbecue. Si-mi spune ca lucrurile astea merg impreuna. Nu stiu de ce se poate in America. In Europa nu se poate!

Ori cu una, ori cu alta: ori stai numai la barbecue si spune lumea ca esti un nesimtit, ori plangi tot timpul si zice „asta nu-si mai revine“. Si in articolul asta ea spunea: dupa o pierdere, toata lumea ma intreba: are you alright? E caraghios! Si ea raspundea: „I’m alright, fiindca este alright sa plangi, sa-ti fie rau, sa-ti fie greu, este alright! E normal sa nu fii normal!“

• Tweet