ANDREEA MARIN BANICA: Am stiut ca barbatul care ma va implini ca femeie, transformandu-ma in mama, va deveni marea mea dragoste

Nu se teme de intrebarile despre trecutul ei, pentru ca Andreea priveste inapoi fara pic de manie. Nu se fereste de curiozitatile legate de ceea ce va face in viitor, pentru ca si-a gasit drumul drept si bun, atat in iubire, cat si in cariera.

Sora mea e suflet-pereche pentru mine

Marea Dragoste/ Tango: Andreea, cum era casa in care te-ai nascut, cum iti amintesti de anii copilariei?

Andreea Marin Banica: Hmmm... S-a intamplat de curand sa ma intorc acasa, la Roman, si, in vecinatatea orasului in care m-am nascut, realitatea Moldovei, care parea smulsa din pamant dupa revarsarile de ape, mi-a adus sentimentul dureros al copilariei mele care, parca nu mai avea radacini... Parea ca revenisem acasa intr-o alta viata, total distincta de cea traita pe aceleasi meleaguri, odinioara. Apele au sters parca de pe fata pamantului meu parfumul amintirilor lui Creanga... Dar asta-i alta poveste... Memoria mea afectiva pastreaza o mireasma de placinta calda, facuta la cuptorul de pamant al bunicii, si dulceata mustului pastrat la rece in beciul bunicului, a carui voce semana izbitor de mult cu cea a Mosului Craciun ce ne poposea in casa dupa un drum lung prin nameti, in fiecare iarna. L-am recunoscut intr-un tarziu, nu dupa timbru, nici dupa ochii umbriti de ochelarii „de Mos“, nici dupa ceaslovul in care obrazniciile erau parca prea bine stiute, apoi marturisite, spre a obtine promisiunea-mi ferma ca „la anul nu se va mai intampla“; l-am recunoscut dupa... maini, fiindca niciun alt Mos, oricat de iscusit si darnic ar fi fost, n-ar fi putut avea mainile blande, brazdate intr-un anume fel, ale bunicului.

Marea Dragoste/ Tango: Bunicii iti mai traiesc?

Andreea Marin Banica: Doar bunicul dupa tata, el e singurul care mai este in viata din
cei 4 buni ai mei. El e cel care imi spunea povesti numai de el stiute, in care personajele nu cunosteau granita basmului, si astfel, capra cu trei iezi se putea pierde oricand prin padurea Scufitei Rosii, de vreme ce povestitorul adormea adesea inainte sa ajunga la capat de istorioara. Il zgaltaiam din rasputeri cand ne dadea de veste, cu primul sforait, ca treaba se opreste inainte de vreme, iar bunicul tresarea si mai gasea putere, fara sa deschida ochii, sa mai adauge un amanunt, doua, fireste dintr-o alta poveste, odata ce firul naratiunii se rupsese. Bunicii mei sunt icoane ale copilariei mele si, da, ei insisi sunt personaje de poveste. Iar mama, tata... tineri, erau doi oameni frumosi, cititi si buni in meseriile lor, cu grija pentru educatia noastra si pentru principii care sa ne dea un start sanatos in viata. Mama e inger, vegheaza, nevazuta, asupra mea, dintr-o vara in care Dumnezeu a avut o scapare, si-a luat din greseala mana de pe umarul meu si m-a... ratacit. Mai apoi, insa, am inteles ca era cumpana mea de trecut in viata. Tata mi-a fost suflet si sprijin si gand de atunci inainte, si-l iubesc cum numai inima mea stie.

Marea Dragoste/ Tango: Ce amintire iti vine in minte prima oara cand te gandesti la copilarie?

Andreea Marin Banica: Am o amintire care traieste in mine, pe care o simt aievea, daca-nchid ochii traiesc in pielea copilului de-atunci cu un firesc de necrezut:  sunt rosie-n obraji si-mi ard urechile sub fes de frig, dar nu ma dau batuta-n fata gerului, pentru ca sunt pe sania trasa de tata... Mergem in miez de noapte pe o carare batatorita prin nameti si-ncerc sa-i prind, fara izbanda, talpile ce merg – ia te uita! – la fel de repede ca si sania mea, dar cu un pas inainte. Nu am atatia ani cat sa-nteleg mai mult, dar sentimentul e ca traiesc o secventa de copilarie si siguranta eterna, alaturi de tata, care nu va lasa sa se intample nimic rau pentru mine vreodata. ...
citeste mai departe

• Tweet