Jurnalul mamei mele

Atunci cand iti moare mama, odata cu ea dispare ceva din tine. Ceva ce nimic, niciodata nu va putea inlocui. Asa ca locul ramane gol pe vecie. Dispare si sentimentul de siguranta pe care simpla prezenta a mamei ti-l insufla, asa cum se intampla in copilarie, cand toti monstrii ascunsi sub pat dispareau imediat ce ea intra in camera ta. Sentimentul acela de bine dat de prezenta ei nu poate fi inlocuit de nicio alta prezenta, oricat de draga. Iar durerea ce se instaleaza in sufletul tau nu dispare niciodata pe deplin.

Cei care ne-am pierdut mama stim ca asa e.  O stie si Cristiana Ionescu, o femeie tanara, ambitioasa, puternica, fumoasa, a carei mama a murit in anul 2009, rapusa de cancer. Cristiana si mama ei au luptat cu necrutatoarea boala, iar cand au fost invinse, Cristiana s-a decis sa povesteasca totul, intr-o carte, pe care sa o lanseze pe piata pentru ca banii incasati sa fie donati  si folositi in beneficiul altor bolnavi cu cancer.  Cristiana Ionescu si-a facut o promisiune. Ei insasi si-a promis ca in urmatorii 10 ani sa-i ajute cat poate de mult pe cei care sufera asa cum a suferit mama ei. Acum, Cristiana este consultant-director pentru Fundatia Hospice Casa Sperantei  si atrage fonduri pentru pacientii cu cancer ingrijiti aici. Ea stie cum e sa lupti fara niciun sprijin cu necrutatorul cancer si sa pierzi. Ea stie cat de mult conteaza o mana- ntinsa atunci cand ai cea mai mare nevoie de ea. O spune chiar ea in ”Jurnalul mamei mele”, scris in anul 2009, inca netiparit, dar apreciat deja de Andreea Marin Banica. Vedeta i-a alocat deja un intreg capitol in cartea sa. In ”Jurnalul mamei mele”, Cristiana Ionescu se preda in fata bolii si a mortii. ” Nu putine i-au fost clipele in care am sustinut-o, am fost puterea ei, am facut ordine acolo unde ea nu mai avea vlaga s-o faca. De aceea mama mea m-a tratat mereu ca pe PUTEREA EI. Aceasta scriere este NEPUTEREA mea.”, spune ea, pe cand inca isi vedea mama luptand pentru viata.

 

·       JURNALUL MAMEI MELE, de Cristiana Ionescu, ianuarie 2009

O femeie inca tanara, cocheta, iubitoare de frumos. Cu o statura maruntica si parul blond, cu nasul ascutit si putin umflat de la ochelarii cu rama aurie si lentile grele, mama mea este putin probabil a trece neobservata prin vreo incapere.  Cu glasul bland, mai bine de 30 de ani a alinat suferinte grele ale bolnavilor din chirurgie toracica, acolo unde a fost mai intai OM, iar apoi o simpla infirmiera. Nu putini sunt oamenii pe care i-a ajutat, rezidentii care o reintalnesc cu drag si pe care i-a tratat ca pe copiii sai. Mama mea are ochii cu o lumina puternica, jucausa in ei, puterea de a iubi neconditionat VIATA! De a crede in bine si sansa, in noroc si datorie, in binele facut care ti se intoarce inzecit.

Nu sta locului o clipa, este energie vie, spirit, pasiune, in tot ceea ce face.

Daca ceva am invatat de la mama mea in anii acestia si mi-a fost de folos in viata a fost lectia de a trata pe fiecare ca pe un om, nu ca pe functia pe care o are: fara ...
citeste mai departe