Copiii iubiti ai mamelor singure

Drumul le este pecetluit de singuratate si, de multe ori, de lipsa unui sprijin moral sau material. Desi iubirile le-au fost manjite de tristul epitaf, lor nu le-a fost teama sa aduca pe lume pruncii celor ce le-au traversat, efemer, viata. Iar pretul pe care trebuie sa il plateasca pentru aceasta cutezanta e dispretul unei societati inca prafuite in conventii, mai grabita sa le judece decat sa le sara in ajutor. Si totusi, pentru multe dintre ele, a fi mama singura nu e un blestem, ci o incercare binecuvantata, pe care si-o asuma, zi de zi, cu statornicie si har.

Confesiunile unei cat p’aci mame singure

 

Eu nu sunt mama singura. Am doar douazeci si patru de ani, dar acum doi ani, am trait probabil cea mai dulce speranta, si totodata cea mai mare spaima a vietii mele. Chiar in perioada in care ma chinuiam sa ma adun pentru examenele de licenta, am fost foarte aproape de a ramane insarcinata. Il iubeam pe potentialul tata al ipoteticului meu copil si, abandonandu-ma, intr-o prima faza, unei bravuri nechibzuite, imi inchipuiam tot felul de scenarii despre cum mi-as creste puiul. Cu sau fara el. Dar apoi, aceste fictiuni tandre si abstracte s-au subtiat, incetul cu incetul, dezarmate in fata unei perspective infioratoare in detaliile ei: urma sa fiu mama singura! Dragostea pentru acel barbat, cu care nici macar nu aveam o relatie oficiala, putea la fel de bine sa fie o sfortare a imaginatiei mele, plictisita de liniaritatea unei vieti in care nu mi se-ntampla mai nimic palpitant. Si chiar daca, intr-adevar, il iubeam, stiam ca nu el era marea mea dragoste. Iar daca, prin absurd, am fi ajuns impreuna, iluzia n-ar fi supravietuit mult timp nepotrivirilor dintre noi. Dar, in cazul in care exista, intr-adevar, in lume, un suflet sortit sa-mi devina pereche, ce sanse erau ca acesta sa ma mai doreasca cu tot cu copilul altui barbat, si sa-l iubeasca la fel de profund ca pe ai nostri, viitori? In ce masura am fi fost o familie? Evident, mai sunt si povesti fericite, dar ce garantie aveam eu ca nu eram pe punctul sa-mi nenorocesc viata? Cum aveam sa-l cresc, cand eram inca studenta, munceam cu jumatate de norma, stateam cu chirie, iar partenerul meu de contraceptie ratata era, de departe, un candidat mediocru la pozitia de tata? Ce era de facut? Intrebare retorica, cunoastem cu toate dureroasa alternativa. Daca as fi fost insarcinata „de-adevaratelea”, pe cuvant ca nu stiu ce as fi ales. Dar, indiferent spre care varianta ar fi glisat vointa mea zguduita, amandoua ar fi fost pentru mine, la acea vreme, chipuri triste ale aceluiasi rau.

 

Dulcea povara ce le-a izbavit

 

Am fost norocoasa. Toate aceste framantari ce mi-au imbolnavit, o buna bucata de vreme, noptile, s-au dovedit a fi alarma falsa. Insa pentru atatea alte femei, multe aflate intr-o situatie de viata la fel de intortocheata si nebuna de incertitudini ca a mea, testul de sarcina a iesit pozitiv. Si unele dintre ele au decis, curajos, sa pastreze copilul. Iar povestile lor sunt, pe cat de emotionante, pe atat de celebre.

Actrita Manuela Harabor este, probabil, cel mai graitor exemplu de pe la noi ca un copil nascut dintr-o iubire infranta nu e, nici pe departe, o tragedie. Despartirea de Dan Chisu, indiferenta lui si prejudecatile lumii n-au intors-o din drumul ce i-a fost scris, iar Manuela nu conteneste sa multumeasca sortii ca a binecuvantat-o cu o iubire atat de profunda, fara zagazuri si conditii. Nu si-a regretat decizia de a aduce pe lume un copil nici in clipa cand fiul ei a fost diagnosticat cu autism, vazand pana si in aceasta amaraciune un semn ...
citeste mai departe

• Tweet