Actorii romani: o viata, un ROL

Biografiile lor nu au sclipici de star, nici farduri de vedeta. Ani multi si potrivnici, de saracie sau de tranzitie bezmetica, au ras, au plans, au iubit, au suferit, au luptat, au crezut, au iertat de zeci de ori, pe scena sau in spatele aparatelor de filmat. Si-o fac in continuare. Cu pasiune, cu talent, cu decenta si demnitate.

CLICK pe imaginea din stanga pentru a accesa galeria foto a acestui articol!

Articol preluat din Revista Tango nr. 7 din noiembrie 2005

Actorii romani, ai generatiilor de aur, muncesc. Succesul imens nu le-a alimentat conturi in banca. Nu le-a adus stelute de beton pe bulevarde stralucitoare si nici metri patrati de lux si rasfat. Le-a hranit doar dorinta de a mai juca. De a mai fi, acolo, in lumina reflectoarelor, „mistuire si cuvant”.


Actul I

Mobila veche si liniste. In casa actritei Rodica Mandache, obiectele par a alcatui un decor al unei piese de Cehov. Munceste mult: repeta roluri, joaca, preda, scrie scenarii, filmeaza, participa la turnee cu diverse spectacole. Asa povestit, programul pare ca nu poate fi cuprins intr-o zi cu doar 24 de ore. Bucuria cu care-mi descrie amanuntele unei zile de lucru se sterge brusc atunci cind vine vorba despre conditiile in care muncesc actorii.

„Cel mai mare salariu al unui actor poate fi de aproape zece milioane de lei [vechi]. Primesti suma asta atunci cind te apropii de pensie. Un debutant?, nu stiu, undeva in jur de 3-4 milioane [lei vechi]. Se joaca acum un spectacol, al carui bilet costa intre 500.000 si 1.300.000 [lei vechi]. Cineva m-a rugat sa cumpar 3-4 bilete. Nu mi-am putut permite. Ar fi insemnat intreg salariul meu. Asta dupa atitia ani de munca!“ Isi aminteste cu dragoste si recunostinta de anii de studentie, de profesorii care, desi nu aveau ce minca, n-aveau talpi la pantofi, vrajeau cu maiestria lor generatii intregi de studenti. „Tinerii din ziua de azi par ca dispretuiesc viata.

Mi-e mila de fetele astea si de baietii care se prostitueaza de dimineata pina seara la televizor. Si nu au altceva ce sa faca, fiindca daca se opun, probabil ca ii dau afara. Mi-aduc aminte in studentie cum stateam pe la portile teatrelor rugindu-ne sa ne lase sa intram la vreun spectacol. Cum ascultam vrajiti povesti despre marii actori pe care nu mai apucasem sa-i vedem jucind. Astazi, o studenta de-a mea imi spune ca nu stie cine este Clody Berthola. Si este studenta la Teatru!“


Actul al II-lea

Un apartament cu trei camere undeva, in Gheorghe Dimitrov. O usa modesta dincolo de care nu trec framintarile, tristetile, bucuriile, eforturile, incrincenarile, sperantele, iubirile actorului Valentin Uritescu. Vazindu-l pe scena doar, sau in filme, poti crede ca are resurse nelimitate si puteri nebanuite. De fapt, fiecare rol, fiecare gest sau cuvint e un tango pe care-l danseaza cu viata. Si-l danseaza „cu pasiune, arzind in duelul dintre imaginatie si realitate, dintre dragoste si moarte“, imi sopteste, inspirat de numele revistei. Are 65 de ani. Duce o batalie grea cu suferinta fizica.

Repeta pentru „Thomaso d’Aquino“, pentru un alt spectacol-lectura, filmeaza pentru o telenovela si este gazda unei emisiuni de televiziune. „Muncesc in medie 8 ore pe zi. Uneori, si mai mult. Repet, joc, filmez.“ Cele mai mari realizari? Apartamentul cu trei camere si o Dacie din 1983. Si casnicia. A cistigat si cistiga ceva mai mult din colaborarile cu televiziunile private. Bani multi s-au dus odata cu falimentul unei afaceri a fiului sau. Lucreaza din 1963, cite trei-patru roluri pe stagiune, peste treizeci de filme, nenumarate colaborari cu televiziunea. Nu-si doreste altceva decit sa stringa bani pentru o casa la tara si sa termine de scris cartea de memorii.

Il intreb de compromisuri: „Acum citiva ani, un regizor mi-a propus sa joc intr-un film de-al lui, rolul principal; dar pentru asta trebuia sa impart cu el salariul pe ...
citeste mai departe

• Tweet