SIMONA CATRINA: Nu-ti dori sa faci tot ce vrei, ci sa stii ca poti sa vrei

Cred ca, spre deosebire de alte mamifere, ma pricep sa spun „te iubesc“ frumos, intr-un context bine preparat. Am imaginatie si imi doresc s-o folosesc mai putin la ornatul salatei de boeuf si mai mult in glazurarea relatiilor mele cu oamenii. Imi amintesc ce spunea iubitul meu Peter O'Toole: „Nu voi fi un om obisnuit, pentru ca am dreptul sa fiu extraordinar“.

Pe caietele mele din scoala, printre polinoame sau razboaiele cu turcii, cresteau in fiecare zi „te iubesc”-uri de cerneala, scrise in toate directiile si stilurile. Ma uitam la ele si voiam sa fac ceva cu ele, sa le trimit cuiva, sa destept intr-un coleg un zvacnet de nebunie creativa. Unii profesori imi gaseau insemnarile pe tivul caietului si zambeau cu mila - sau ma pocneau cu hartoaga in cap, dupa caz.

Mai devreme decat sa stau in maini cu tenisii sprijiniti de perete, am invatat din viata asta strepezita ca femeile nu au aceleasi drepturi cu barbatii. Ca sentimentul meu e sortit sa se blocheze-n inima si-n omusor, ca un sughit reprimat. Ca daca suspin necontrolat si ma intreaba cineva ce am, trebuie sa spun ca am luat un 9 la desen si ma doare aceasta nota, in nici un caz nu trebuie sa hohotesc intr-o flescaiala de lacrimi si sa recunosc ca iubesc un baiat care nu ma iubeste.

Traim intr-o lume in care tu, ca femeie, ai mai multa demnitate daca te urci pe o scena, intr-o sala arhiplina, si strigi: „Mi-a venit ciclul si ma doare burta, are cineva un algocalmin?”, decat sa aduni trei prietene si sa le spui soptind ca te-ai indragostit de cineva si ca vrei sa-i propui o relatie… Urasc si cand ma vad scriind asta, dar trebuie sa explic: avem de infruntat o norma absurda.  

Dar, in fond, ma gandesc cateodata ca norma asta nu e parola de intrat pe Internet, e ceva din viata mea, de ce trebuie sa trec prin etape si taste obligatorii? E frustrant, e ca si cum numai barbatii ar avea voie sa depuna cerere de post telefonic, femeile ar trebui sa astepte sa se ofere RomTelecom, fascinat de izolarea ta: stimata doamna, faceti-ne onoarea si acceptati acest numar nou. 


Formula Scarlett - poezie perfecta, strategie defecta

Am invatat devreme ca anumite relatii dintre femei si barbati au un regulament constipat. Am facut prima gafa la 14 ani, cand, indragostita de colegul meu de la o clasa paralela, Sorin, am lasat naibii temele si mi-am ocupat o dupa-amiaza intreaga insirandu-i o scrisoare pe patru pagini dictando. La sfarsit, dupa ce scrisesem inclusiv „te iubesc”, am lipit niste flori decupate de pe o felicitare. A doua zi nu aveam curaj sa-i dau hartia, pentru ca exact in dimineata aia imi iesise un cosulet in barba. Am trimis-o pe colega mea de banca sa faca acest comision, dupa care a aflat toata clasa, fiindca proasta a spus tuturor. (Dar asta e alta poveste. Poate intra in vreo dezbatere despre cat de devreme in viata se pierde increderea…)

Scrisoarea a ajuns la Sorin, iar in pauza mare nu m-am dus la chiosc sa-mi iau eugenii, am pazit curtea scolii asteptand ca baiatul pe care il iubeam sa vina sa-mi spuna ce fericit e. L-am privit pierduta, 20 de minute, cum a haituit mingea pe terenul de zgura. Am facut si cistita stand cu fundul pe un bolovan rece, singurul loc strategic de unde puteam sa ma holbez in voie. Cand a sunat de intrare, Sorin a scuipat pe jos, ca i se adunasera destule in gat de la atata fotbal, si a plecat in clasa lui. Dupa trei zile de perpelire, l-am asteptat dupa ore si l-am condus (eu pe el!) acasa, pana in fata portii lui. L-am intrebat de ce nu mi-a raspuns la scrisoare. Fandosit, flatat prematur de lirismul meu pe dictando, mi-a spus ca el nu are ce sa-mi raspunda fiindca nu stie ce, una la ...
citeste mai departe

• Tweet